Stiloul şi hârtia îmi căzură din mâini.
Locke le luă, vârî stiloul în buzunarul hainei, rupse de mai multe ori hârtia de ziar şi aruncă bucăţelele în spatele său. Ele fluturară prin iarbă ca nişte molii alb-gălbui.
— Acum ai să mă asculţi.
Îmi simţeam în ţeastă bătăile inimii, puternice şi încercând să opună
rezistenţă. Parcă eram suspendată, ca o fată preistorică ce avusese nenorocul de a fi prinsă pe vecie într-un gheţar.
— După ce mă vei asculta, vei înţelege lucrarea căreia mi-am dedicat viaţa. Şi vei înţelege, sper, cum m-ai putea ajuta.
Aşa că am ascultat, pentru că trebuia s-o fac, deoarece ochii lui erau ca nişte cârlige sau ca nişte cuţite sau ca nişte gheare împlântate adânc în carnea mea.
— Cum încep întotdeauna poveştile tale? A fost odată ca niciodată
un băieţel tare ghinionist. Se născuse într-o lume rea, brutală, plină de amărăciune, o lume prea absorbită de a ucide şi de a fi ucis ca măcar să-şi dea sieşi un nume. Locuitorii lumii tale o numeau Ifrinn, am aflat mai târziu, şi asta era: iadul. Dacă iadul ar fi întunecat şi rece.
Oscila în mod ciudat între accente, cu tonul trecându-i brusc de la naraţiunea seacă la o furie amară. Era ca şi cum domnul Locke cu care crescusem – vocea sa, purtările sale, postura sa – fusese doar un fel de mască de carnaval, în spatele căreia se ascundea cineva mult mai bătrân şi mai straniu.
— Acest băiat lipsit de noroc luptase deja în patru bătălii înainte de a împlini paisprezece ani. Îţi poţi închipui? Băieţi şi fete îmbrăcaţi în piei jalnice de animale, pe jumătate sălbatici, alergând printre soldaţi ca nişte creaturi ce se hrănesc cu hoituri… Sigur că nu-ţi poţi închipui.
Ne luptam pentru nişte răsplăţi aşa de neînsemnate. Câteva pogoane de teren bun de vânătoare, acoperite cu zăpadă, zvonul unor bogăţii, mândrie. Uneori nici măcar nu mai ştiam de ce luptăm, doar că asta voia căpetenia noastră de trib. Ce mult o iubeam. Ce mult o uram.
Pesemne că expresia mi se schimbase, căci Locke râse. Era un râs perfect normal, acelaşi bubuit jovial pe care-l auzisem de atâtea sute de ori, dar îmi făcu pielea de găină.
— Da, urmă el, ambele. Întotdeauna ambele. Îmi imaginez că ceva asemănător simţi şi tu pentru mine, de fapt, şi să nu crezi că nu apreciez ironia sorţii. Eu însă n-am fost niciodată crud cu tine aşa cum
297
erau conducătorii noştri. Acum tonul îi deveni aproape neliniştit, de parcă se temea că unul dintre noi sau poate chiar amândoi s-ar putea să nu-l creadă. Nu te-am obligat niciodată să faci ceva împotriva propriilor tale interese. Dar în Ifrinn ne foloseau, aşa cum soldaţii folosesc gloanţele. Era prea al naibii de frig ca să trăieşti fără un clan, şi flămând, dar poate c-am fi încercat oricum dacă nu era Dreptul din naştere.
Am auzit acel D mare ridicându-se din fraza lui Locke şi aruncând o umbră bulbucată în spatele său, dar n-am înţeles la ce se referea.
— Ar fi trebuit să încep cu Dreptul din naştere. Am făcut o harababură. Locke îşi şterse sudoarea de pe buza de sus cu batista.
Prostia asta cu spusul poveştilor e mai grea decât pare, nu? Dreptul din naştere… Pe la vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani, o mână de copii din Ifrinn manifestă o… hm, abilitate deosebită. La început, este uşor s-o confunzi cu intimidarea sau cu purtarea fermecătoare. Dar copiii aceia posedă ceva mult mai rar: puterea de a conduce. De a convinge minţile oamenilor, de a le supune voinţa aşa cum fierarul îndoaie fierul fierbinte… Şi apoi, desigur, sunt ochii. Ultimul semn.
Locke se aplecă spre mine şi deschise larg ochii săi pali precum gheaţa, ca să-i inspectez. Cu voce domoală, întrebă:
— Ce culoare ai zice că au? Noi aveam pentru ea un cuvânt pe care limba engleză nu-l oferă, ce se referea la un anumit fel de zăpadă care a căzut şi a îngheţat din nou, astfel încât este de un gri translucid…
„Nu”, am gândit, dar cuvântul părea slab şi îndepărtat în mintea mea, ca şi cum cineva ar fi strigat după ajutor de la o mare distanţă. O
tulpină de iarbă ruptă mă înţepa în bolta piciorului desculţ; am călcat pe ea, simţind cum îmi desprinde un semicerc de piele, simţind pişcătura pielii rupte expuse la aer.
Chipul lui Locke încă era aproape de al meu.
— Deja ştii totul despre Dreptul din naştere, desigur. Ai fost o fetiţă
atât de încăpăţânată.
„Aşa cum fierarul îndoaie fierul fierbinte.” M-am văzut pentru o clipă ca pe o bucată de metal forjat, cu o strălucire portocalie stinsă, izbită iar şi iar cu ciocanul…
Locke se îndreptă din şale, retrăgându-se.
— Dreptul din naştere era o invitaţie de a conduce. Lumea se aştepta de la noi fie să ne provocăm căpetenia din acel moment la o încleştare a voinţelor, fie să ne luăm tălpăşiţa şi să ne alcătuim propriul
298
nostru clan mizerabil. Am provocat-o pe ticăloasa aia bătrână la înfruntare imediat ce am fost în stare, am lăsat-o plângând, distrusă, şi mi-am revendicat Dreptul din naştere la şaisprezece ani.
Vocea sa trăda o satisfacţie sălbatică.
— Dar nimic nu dura în lumea aceea. Întotdeauna apăreau clanuri noi, conducători noi, războaie noi. Provocări la adresa conducerii mele.
Disidenţă. La un moment dat, a avut loc un raid nocturn, urmat de o înfruntare a voinţelor pe care am pierdut-o, aşa că am fugit şi…
Desigur, ştii ce am descoperit.
Gura mi se mişcă, fără să scoată un sunet. O Uşă.
El zâmbi îngăduitor.
— Aşa este. O crevasă într-un gheţar, care ducea într-o altă lume. Şi ce lume, pe cinstea mea! Bogată, verde, caldă, populată de oameni cu ochii slabi, care cedează în faţa celei mai mici sugestii din partea mea –
tot ceea ce Ifrinn nu era. Au trecut doar câteva ore până când m-am întors la fisură şi am zdrobit-o cu mâinile goale.
Am icnit, făcând ochii mari, iar Locke pufni dispreţuitor.
