M-am mişcat. Ţipătul meu fu înghiţit de o detunătură ca de trăsnet.
Şi apoi domnul Locke striga către mine, înjurând, iar eu îmi treceam degetele peste pieptul lui Bad, şoptind „o, Doamne, nu,” iar Bad scheuna, dar nu era nicio rană, nicio gaură, pielea lui era la fel de netedă şi nevătămată cum fusese şi înainte…
Atunci de unde venea tot şuvoiul ăsta roşu?
Ah.
— Chiar nu poţi, măcar o dată, la naiba, să stai la un loc…
Deja în genunchi, m-am lăsat pe călcâie, privind sângele care curgea în jos pe pielea întunecată de praf a braţului meu în pârâiaşe precise, ca o hartă a străzilor unui oraş străin. Mustăţile lui Bad le urmăreau în timp ce el cerceta gaura neagră din umărul meu, cu urechile date pe spate de îngrijorare. Am încercat să ridic mâna stângă ca să-l liniştesc, dar era ca şi cum aş fi tras de sforile rupte ale unei marionete.
Nu mă durea, sau poate durea, dar durerea nu voia să fie insistentă, ci aştepta politicos prin apropiere, ca un oaspete bine-crescut.
Îmi scăpasem cărbunele. Propoziţia zăcea neterminată lângă o mică
baltă roşie care se forma la capătul degetelor mele.
Ei bine, va trebui să meargă şi aşa, pentru că eu una n-aveam de
306
gând să mai zăbovesc prin lumea asta rea, colţoasă, în care oamenii pe care-i iubeai îţi puteau face nişte lucruri atât de groaznice.
Întotdeauna mă pricepusem să fug.
Am întins un deget, aproape leneş, şi l-am tras prin băltoaca tulbure, de sânge. Am scris chiar pe pământ, cu litere roşii amestecate cu noroi, care sclipeau în soarele după-amiezii de vară. Greierii mă făceau să
simt un zumzăit în oasele mâinii.
EA SCRIE O UŞĂ DE CENUŞĂ, CARE SE DESCHIDE.
Am crezut în ceea ce făceam aşa cum oamenii cred în Dumnezeu sau în existenţa gravitaţiei: cu o asemenea intensitate de neclintit, încât nici nu observă că o fac. Am crezut că sunt o lucrătoare prin cuvinte şi că voinţa mea poate remodela însăşi urzeala realităţii. Am crezut că
Uşile există în locuri rare de rezonanţă între lumi, unde văzduhurile a două planete se ating uşor, ca o şoaptă. Am crezut că-mi voi revedea tatăl.
Un vânt de răsărit suflă dintr-odată dinspre malul fluviului, dar nu mirosea a peşte şi a apă, cum ar fi trebuit. În schimb, mirosea uscat şi răcoros şi a mirodenii, cu o notă de scorţişoară şi de cedru.
Vântul se abătu peste mormanul de cenuşă. Se învârteji, asemenea uneia dintre tornadele acelea mici şi stranii pe care le vezi uneori azvârlind frunze în aer, iar cenuşa şi cărbunele de lemn putrezit de ploi şi ţărâna se înălţară de la sol. Atârnară o clipă între domnul Locke şi mine, sub forma unei arcade conturate pe cerul albastru de vară. Am văzut cum Locke rămâne cu gura deschisă, iar arma îi tremură în mână.
Apoi cenuşa începu… să se răspândească? Să se topească? Era ca şi cum fiecare fir de praf sau de lemn carbonizat ar fi fost o picătură de cerneală pusă în apă, iar acum nişte filamente delicate se întindeau în spirale unul către celălalt, întrepătrunzându-se, amestecându-se, înnegrindu-se, formând o linie curbă în aer până când…
O arcadă se înălţa înaintea mea. Arăta ciudat de fragilă, de parcă s-ar fi putut prăbuşi din nou într-un morman de cenuşă la cea mai uşoară atingere, dar era o Uşă. Deja simţeam mirosul mării.
M-am întins după faţa mea de pernă lăsată deoparte şi m-am ridicat nesigură în picioare, cu vederea înceţoşată de epuizare şi cu bucăţele de pământ şi de iarbă lipite de genunchi. L-am văzut pe domnul Locke strângând din nou revolverul în mână.
— Hai, gata, gata, opreşte-te. Încă putem îndrepta lucrurile. Încă te
307
poţi întoarce cu mine, te poţi întoarce acasă – totul încă poate fi bine…
Era o minciună; eu eram periculoasă, iar el era un laş, iar laşii nu le îngăduie creaturilor periculoase să trăiască în dormitoarele lor de oaspeţi. Uneori, nu le îngăduie să trăiască deloc.
Am păşit spre uşa de cenuşă şi am întâlnit ochii domnului Locke pentru ultima dată. Erau albi şi pustii ca nişte luni. Am simţit dintr-odată nevoia copilăroasă de a-l întreba: „M-ai iubit vreodată cu adevărat?” dar ţeava armei se înălţă din nou şi mi-am zis în sinea mea:
„Presupun că nu.”
M-am aruncat prin arcada de cenuşă, şi Bad sări odată cu mine, cu inima bubuindu-mi în piept şi cu trosnetul celei de-a doua împuşcături răsunându-mi în urechi şi urmându-mă în întunecime.
308
13. Uşile deschise
Intrasem în spaţiul Pragului de patru ori până acum. „Poate”, mi-am spus în timp ce mă prăbuşeam în întunecimea răsunătoare, „a cincea oară nu va mai fi atât de rău.”
Desigur, mă înşelam. Întocmai aşa cum cerul nu devine mai puţin albastru cu cât îl vezi de mai multe ori, la fel şi nimicul acela lipsit de atomi şi de aer al spaţiului dintre lumi nu devine mai puţin înspăimântător.
Întunecimea mă înghiţi ca o vietate. M-am înclinat în faţă, căzând şi în acelaşi timp necăzând, deoarece pentru a cădea, trebuie să existe un sus şi un jos, iar în Prag nu există decât nesfârşitul nimic negru. L-am simţit pe Bad trecând pe lângă mine şi atingându-mă uşor, dând din labe fără spor în vid, şi l-am cuprins cu braţul. Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra mea. Îmi trecu prin minte că probabil câinii nu se pierd niciodată în spaţiul dintre lumi, fiindcă ei ştiu întotdeauna exact încotro se duc.
Şi la fel ştiam şi eu, de data asta. Simţeam cartea tatei strâns lipită
de coaste şi am urmat mirosul de cedru şi de sare al lumii lui de origine, al lumii mele de origine, către cetatea din piatră albă.
Încă simţeam insistenţa flămândă cu care întunecimea mă trăgea în adâncurile ei, dar era ca şi cum ceva luminos, strălucitor din mine se desfăşurase în cele din urmă şi mă umplea până la contururile fiinţei mele. Eram slăbită, împovărată de răni – trădare, abandon, mica gaură
neagră din umăr, o durere nouă care-mi semnala ceva rău la şoldul stâng, la care nici nu voiam să mă gândesc –, însă eram pe deplin eu însămi şi nu mă temeam.
