324
şapte ani. Am rămas o vreme astfel, cu faţa lipită tare de tot de pieptul lui, în timp ce el mă ţinea strâns în braţe, şi în cele din urmă m-am retras.
Mi-am şters obrajii.
— Oricum, nu plec pentru totdeauna. Mă voi întoarce în vizită. E
rândul tău să aştepţi.
Restul familiei mele (vezi acel f derulat, ca o frunză care se desface în lumina soarelui?) mi-a dat hrană, apă proaspătă în chiupuri de lut, hărţi ale mării Amarico, o busolă care indica în mod fidel nordul, un set de haine noi croite din pânză groasă de in pentru vele în nişte imitaţii destul de grosolane ale unor pantaloni şi cămăşi de către cusătorese care nu văzuseră niciodată aşa ceva în viaţa reală. Sunt nişte haine ciudate, undeva la mijloc, o amestecătură perfectă a două lumi; cred că
mi se potrivesc taman bine.
La urma urmelor, intenţionez să-mi petrec restul vieţii plonjând în şi din spaţiul acela sălbatic intermediar – găsind locurile subţiri, trecute cu vederea de ceilalţi, care fac legătura între lumi, luând urma Uşilor încuiate de Societate şi făcându-le să se redeschidă prin scris.
Am să las toată nebunia aia periculoasă şi frumoasă să circule din nou liber între lumi. Am să fac din mine însămi o cheie vie şi am să deschid Uşile, exact aşa cum a spus tata.
(Ăsta e al doilea motiv, desigur, pentru care nu puteam rămâne în Nin cu părinţii mei.)
Pun rămăşag că poţi ghici ce Uşă am să deschid prima dată: uşa de pe munte prin care mama a navigat în lumea aceasta în 1893, pe care domnul Locke a distrus-o în 1895; Uşa care a făcut bucăţele mica mea familie şi ne-a trimis împleticindu-ne singuri prin întunecimea terifiantă. Este un rău vechi care trebuie îndreptat şi o călătorie suficient de lungă ca să apuc să termin cartea asta afurisită la timp.
(Cine-ar fi crezut că scrisul unei povestiri va însemna atâta muncă? Am un respect nou pentru toţi romancierii ăia ponegriţi care scriu foiletoane şi cărţi de dragoste.)
Te întrebi de ce am scris-o de fapt? De ce sunt aici, aplecată
deasupra unui teanc de hârtii luminate de lună, cu mâna amorţindu-mi, şi doar cu câinele meu şi cu umbra argintie şi imensă a oceanului drept companie, scriind de parcă însuşi sufletul meu atârnă în balanţă?
Poate că-i o pornire nestăvilită a familiei mele.
Poate că e vorba doar de teamă. Teama că aş putea eşua în atingerea
325
obiectivelor mele măreţe fără să las nicio dare de seamă. La urma urmelor, Societatea este o organizaţie alcătuită din nişte fiinţe foarte puternice şi foarte periculoase, care s-au târât aici prin crăpăturile din lumea noastră, şi care doresc toate, cu tărie, ca Uşile să rămână închise.
Şi ar fi nesăbuit să presupun că lumea noastră a fost singura care a atras asemenea creaturi sau care a dat naştere unor asemenea idei. În coşmarurile mele, mă aflu într-o sală de carnaval fără capăt, plină cu de-alde Havemeyer care-şi întind mâinile albe spre mine dintr-o mie de oglinzi; în coşmarurile mele cele mai teribile, oglinzile sunt pline cu ochi spălăciţi, iar eu simt cum voinţa mi se destramă.
Vreau să spun de fapt că e primejdios. Aşa că am scris această
poveste ca pe un fel de poliţă de asigurare extinsă, în cazul în care dau greş.
Dacă eşti vreun necunoscut care a dat peste cartea asta din întâmplare – poate ai găsit-o putrezind într-un morman de gunoaie ale unui străin sau încuiată într-un cufăr de voiaj prăfuit sau publicată de vreo tipografie mică şi nechibzuită şi catalogată greşit drept ficţiune –, sper, pe toţi zeii, că vei avea curajul să faci ceea ce trebuie făcut. Sper că vei găsi crăpăturile din lume şi le vei lărgi, astfel încât lumina altor sori să pătrundă strălucitoare prin ele; sper că vei păstra lumea nesupusă, haotică, plină de magie ciudată; sper că vei trece prin fiecare Uşă deschisă şi vei spune poveşti când te vei întoarce.
Dar, desigur, nu de asta am scris cartea cu adevărat.
Am scris-o pentru tine, ca s-o citeşti, poate, şi să-ţi aminteşti lucrurile pe care ţi s-a spus să le uiţi.
Acum îţi aminteşti de mine, nu-i aşa? Şi-ţi aminteşti de oferta pe care mi-ai făcut-o?
Ei bine, acum măcar îţi poţi privi viitorul cu ochi limpezi şi poţi alege: să rămâi în siguranţă şi teafăr acasă, aşa cum ar face orice bărbat raţional – jur că voi înţelege…
Sau să fugi cu mine spre orizontul sclipitor şi nebun. Să dansăm prin livada asta înverzită şi veşnică, unde zece mii de lumi atârnă coapte şi roşii, numai bune de cules; să cutreieri cu mine printre copaci, îngrijindu-i, plivind buruienile, lăsând aerul să intre.
Deschizând Uşile.
326
Epilog. Uşa din ceaţă
Este spre sfârşitul lui octombrie. Linii zimţate de chiciură se târăsc şi înfloresc pe toate geamurile, iar aburul se ridică în fuioare alburii din lac; iarna este nerăbdătoare în Vermont.
Zorii se arată, şi un tânăr încarcă într-o camionetă nişte saci de făină
albă marca Washington Mills. Camioneta este de un negru lucios, cu litere aurii cu înflorituri pictate pe lateral. Tânărul e smead şi are o privire solemnă. Îşi trage şapca mai jos, ca să se apere de frig, în timp ce pe ceafă îi apar broboane de sudoare.
Munceşte în ritmul confortabil al cuiva obişnuit cu efortul fizic, dar în jurul gurii are cute uşoare de nefericire. Cutele par proaspete, ca şi cum s-au instalat de curând şi nu ştiu încă exact cum să se poarte. Îl îmbătrânesc.
Familia lui atribuie aceste cute unei recuperări lente de pe urma bolii de care a suferit peste vară. Într-o noapte, pe la sfârşitul lui iulie, pur şi simplu a dispărut – după ce a manifestat o purtare foarte ciudată
şi a avut o conversaţie agitată cu africanca aceea din reşedinţa Locke –
şi s-a întors acasă clătinându-se pe picioare după două săptămâni, dezorientat şi confuz. Nu părea să-şi amintească pe unde fusese sau de ce, iar doctorul (de fapt, era veterinarul care le îngrijea caii, şi care prescria nişte tonice mai bune, la jumătate de preţ) fu de părere că era posibil ca o febră gravă să-i fi fiert creierul, şi recomandă purgative şi timp.
Timpul l-a ajutat întrucâtva. Confuzia ameţită din vară s-a risipit într-o incertitudine vagă, ca o ceaţă uşoară în ochii lui, şi într-o tendinţă de a privi fix linia orizontului, de parcă spera că se va ivi ceva sau cineva. Nici măcar îndrăgitele lui reviste cu povestiri nu-i pot reţine atenţia prea mult timp. Familia presupune că asta va trece, în cele din urmă, iar Samuel însuşi speră că durerea din piept se va potoli şi ea, împreună cu senzaţia sâcâitoare că a pierdut ceva foarte drag
327
