cu eticheta TURKESTAN. Nu prea semăna cu o lampă; arăta mai curând ca o pasăre mică, diformă, cu cioc lung şi cu simboluri ciudate gravate de-a lungul aripilor. Tata îşi trecu uşor un deget de-a lungul acestor simboluri şi un abur alb, uleios începu să iasă prin cioc în rotocoale.
Aburul se înălţa, încolăcindu-se şi răsucindu-se ca un şarpe palid, alcătuind în aer forme aproape ca nişte cuvinte.
Mâna tatei înlătură fumul, iar eu am clipit.
— Cum – trebuie să fie un fel de fitil înăuntru şi o scânteie. Cum funcţionează?
Vârî cu grijă lampa înapoi în lada sa, cu un surâs abia schiţat pe buze. Ridică din umeri spre mine, iar surâsul i se lărgi, în spatele ochelarilor apărând o scânteie de amuzament.
Şi pentru că zâmbea atât de rar sau poate pentru că fusese o zi pur şi simplu perfectă, am spus ceva prostesc.
— Pot veni cu tine?
Înclină capul, iar zâmbetul pieri.
— Când pleci în Brazilia sau în locul următor… Mă vei lua cu tine?
29
Era unul dintre acele lucruri pe care ţi le doreşti atât de tare, încât te arde pe dinăuntru, aşa că îl ţii adânc în străfundul fiinţei tale, ca pe un foc de cărbuni adăpostit de o împrejmuire din pietre. Dar… ah, să
scap de holurile de hotel şi de magazinele universale şi de hainele de călătorie cu nasturii atent încheiaţi… să plonjez ca un peşte în torentul agitat al lumii, să înot alături de tatăl meu…
— Nu.
Rece, aspru. Definitiv.
— Sunt un bun tovarăş de călătorie, întreabă-l pe domnul Locke! Nu întrerup, nu ating lucrurile pe care n-ar trebui să pun mâna, nu vorbesc cu nimeni şi nu mă îndepărtez…
Sprâncenele tatei alcătuiră iar acea uşoară încruntătură
nedumerită.
— Atunci de ce-ai mai dori să călătoreşti? Clătină din cap. Răspunsul este nu, January. E mult prea primejdios.
Ruşinea şi furia mă făcură să simt un val de înţepături fierbinţi urcându-mi pe ceafă. N-am spus nimic pentru că aş fi izbucnit în plâns, iar asta ar fi înrăutăţit şi mai mult situaţia.
— Ascultă. Eu găsesc lucruri de valoare, unice, da? Pentru domnul Locke şi prietenii săi din Societate?
N-am încuviinţat.
— Ei bine, se pare că ei nu sunt singurele… să le zicem, părţi interesate. Sunt şi alţii… nu ştiu cine… L-am auzit cum înghite un nod.
Eşti mai în siguranţă aici. Ăsta e un loc potrivit pentru creşterea unei fete.
Ultima parte părea repetată şi suna atât de mult ca un ecou, încât am ştiut că era un citat din domnul Locke.
Am dat din cap, cu ochii aţintiţi asupra podelei presărate cu paie.
— Da, domnule.
— Dar într-o zi te voi lua cu mine. Promit.
Îmi doream să-l cred, însă avusesem de-a face cu destule promisiuni false în viaţa mea ca să recunosc una atunci când o auzeam. Am plecat fără să mai scot o vorbă.
Adăpostită în siguranţă în camera mea, înfăşurată în cuvertura roz cu auriu care mirosea încă a nucşoară şi a lemn de santal, am scos moneda din buzunăraşul juponului şi am studiat-o pe regina cu ochi de argint. Avea un zâmbet pus pe şotii, care parcă-mi zicea să fug cu ea, şi pentru o clipă am simţit cum inima mi se înalţă ca şi cum şi-ar lua
30
zborul, am simţit în gură gustul de cedru şi sare…
M-am îndreptat spre măsuţa de toaletă şi am pus-o la păstrare într-o gaură din căptuşeala casetei mele de bijuterii; eram prea mare ca să
port cu mine peste tot asemenea flecuşteţe fanteziste.
În martie 1908 aveam treisprezece ani, o vârstă atât de ciudată şi de preocupată doar de ale ei, încât nu-mi amintesc aproape nimic din acel an, în afara faptului că m-am înălţat cu zece centimetri, iar Wilda m-a pus să încep să port o drăcie groaznică de sârmă peste sâni. Tata era pe un vapor cu aburi care se îndrepta spre Polul Sud şi toate scrisorile lui miroseau a gheaţă şi a găinaţ; domnul Locke găzduia un grup unsuros de petrolişti texani în aripa de est a reşedinţei şi-mi ordonase să mă feresc din calea lor; eu mă simţeam la fel de singură şi nefericită
ca orice adolescent de treisprezece ani, adică foarte singură şi nefericită.
Singura mea companie era Wilda. De-a lungul anilor, ajunsese să
ţină mult mai mult la mine, acum că eram „o tânără domnişoară aşa cum se cuvine”, dar ataşamentul ei nu însemna decât că zâmbea prea des – o expresie crăpată, plină de pânze de păianjeni prăfuite, care arăta ca scoasă dintr-un cufăr mucegăit în care stătuse închisă zeci de ani – şi uneori sugera să citim cu voce tare din Călătoria pelerinului12
pe post de trataţie. Asta aproape că mă făcea să mă simt mai însingurată decât dacă n-aş fi avut pe nimeni să-mi ţină companie.
Dar apoi s-a întâmplat ceva şi n-am mai fost niciodată cu adevărat singură.
