Ultima dată am văzut-o pe Wilda traversând în goană peluza lată şi aruncând peste umăr o privire spre fereastra mea, cu expresia bântuită a unui general care dă bir cu fugiţii de pe un câmp de luptă pe care a pierdut bătălia. L-am strâns pe Bad în braţe atât de tare, încât a scheunat, şi ne-am petrecut după-amiaza hârjonindu-ne pe malul lacului, îmbătaţi de libertate.
Şi cum stăteam întinsă, cu capul rezemat de coastele lui încălzite de soare, am auzit zgomotele unui automobil care se apropia pe alee.
Aleea reşedinţei Locke este lungă, şerpuită, mărginită de stejari impunători. Taxiul tocmai se îndepărta când Bad şi cu mine am ajuns în faţa casei. O femeie străină se îndrepta cu paşi mari spre treptele maiestuoase de piatră roşiatică, ţinând capul sus.
37
Primul meu gând a fost că o regină africană încercase să-l viziteze pe preşedintele Taft la Washington D.C., dar fusese îndrumată greşit şi ajunsese întâmplător la reşedinţa Locke. Nu pentru c-ar fi fost înveşmântată deosebit de distins – purta o haină de călătorie de culoare bej, cu un rând ordonat de nasturi negri şi strălucitori, avea o singură valiză din piele, părul scandalos de scurt – şi nici pentru c-ar fi arătat prea semeaţă. Era ceva în linia semeaţă a umerilor ei sau în modul în care îşi înălţase privirea spre grandoarea reşedinţei Locke fără cea mai mică tresărire de admiraţie sau de intimidare.
Ne văzu şi se opri înainte de a urca treptele de la intrare, părând că
ne aşteaptă. Ne-am apropiat, eu ţinându-l pe Bad de zgardă în cazul în care ar fi avut una dintre pornirile lui nefericite.
— Tu trebuie să fii January. Avea un accent străin şi ritmic. Julian mi-a spus să mă uit după o fată cu părul neîmblânzit şi un câine rău.
Îmi întinse mâna. Când i-am luat-o într-a mea, am simţit bătăturile din palma ei, care erau ca o hartă topografică a unei ţări străine.
Spre norocul meu, domnul Locke ieşi pe uşa din faţă în acel moment, îndreptându-se spre automobilul său proaspăt lustruit Buick Model 10, pentru că rămăsesem cu gura căscată şi nu păream în stare să-mi revin. Domnul Locke coborâse deja jumătate din trepte până să
ne vadă.
— January, de câte ori ţi-am spus să pui în lesă animalul ăla cu probleme – şi cine, pentru numele Domnului, este ea?
Ideile lui despre politeţe nu se aplicau de bună seamă femeilor străine de culoare care îşi făceau apariţia în pragul casei sale.
— Sunt domnişoara Jane Irimu. Domnul Julian Scaller m-a angajat ca însoţitoare a fiicei sale, plătindu-mă cu cinci dolari pe săptămână
din fondurile sale proprii. A menţionat că s-ar putea să fiţi atât de generos, încât să-mi asiguraţi casa şi masa. Cred că această scrisoare explică limpede situaţia mea.
Îi întinse domnului Locke un plic pătat şi jerpelit. El îl rupse nerăbdător şi citi cu o expresie de profundă suspiciune. Îi scăpară şi câteva exclamaţii: „Spre binele fiicei sale, aşa deci?” şi „El a angajat…?”
Împături scrisoarea la loc cu gesturi nervoase.
— Te aştepţi să cred că Julian a trimis o bonă dintr-un alt colţ de lume pentru fiica sa? Care, aş putea adăuga, este aproape o femeie în toată firea?
Faţa domnişoarei Irimu părea alcătuită dintr-un strat de planuri
38
şlefuite de vânt, aproape arhitecturale în perfecţiunea lor, care nu păreau a fi vreodată tulburate de mişcarea necesară unui zâmbet sau a unei încruntături.
— Eram într-o situaţie nefericită, aşa cum cred că se explică în scrisoare.
— Un mic act de caritate, nu? Julian a fost mereu prea slab de înger pentru binele lui. Domnul Locke îşi plesni palma cu mănuşile de condus şi pufni spre noi. Prea bine, Domnişoară… Cum-te-cheamă.
Departe de mine gândul de a interveni între un tată şi fiica sa. Dar naiba să mă ia dacă am să ocup una dintre camerele bune de oaspeţi –
condu-o în camera ta, January. Poate folosi vechiul pat al Wildei.
Şi se îndepărtă cu paşi mari, clătinând din cap.
După plecarea lui între noi se lăsă o tăcere timidă, furişată, ca şi cum s-ar fi voit stânjenitoare, dar nu prea îndrăznea sub privirea sigură a domnişoarei Irimu.
— Ihâm. Am înghiţit un nod. El este Bad15, de la Sindbad.
Voisem să-l numesc după un mare explorator, dar niciunul nu părea să i se potrivească. Doctorul Livingstone şi domnul Stanley erau nişte alegeri evidente (domnul Locke îi admira atât de mult, încât avea chiar expus revolverul lui Stanley în biroul său, un Enfield cu ţeavă subţire, pe care-l curăţa şi ungea săptămânal), dar ei mă duceau cu gândul la braţul acela zbârcit de african din caseta de sticlă. Magelan era prea lung, Drake prea plictisitor, Columb prea cu ifose; în cele din urmă, îl numisem după singurul explorator care făcuse lumea să fie mai ciudată şi mai plină de minunăţii cu fiecare călătorie.
Jane îl privea cu precauţie.
— Nu vă faceţi griji, nu muşcă, am asigurat-o.
Ei bine, nu muşca deseori, şi după câte observasem eu, oamenii pe care-i muşca probabil nu erau demni de încredere, deşi ascundeau asta, aşa că o meritaseră. Pentru domnul Locke nu era un argument convingător.
— Domnişoară Irimu… am început eu.
— Jane este de ajuns.
— Domnişoară Jane, pot vedea scrisoarea tatei?
Mă măsură cu o răceală clinică, asemenea unui om de ştiinţă care evaluează o specie nouă de ciupercă.
15 Joc de cuvinte în original; în limba engleză, bad dog înseamnă „câine rău”.
39
— Nu.
— Atunci mi-ai putea spune, ăăă, de ce te-a angajat? Te rog.
