Copiam un teanc de registre pentru domnul Locke, aplecată
deasupra biroului din camera tatei. Aveam o masă de scris în propria mea cameră, dar în marea parte a timpului o foloseam pe a lui – nu era ca şi cum el ar fi fost acasă suficient de des ca să obiecteze. Îmi plăcea liniştea încăperii, precum şi felul în care mirosul lui zăbovea în aer ca firicelele de praf: sare de mare şi mirodenii şi stele necunoscute.
Şi în special îmi plăcea că avea cea mai bună vedere a aleii care ducea la reşedinţă, ceea ce însemna că puteam urmări cu privirea 12 Pilgrim’s Progress în limba engleză în original, alegorie creştină scrisă de John Bunyan în 1678, considerată una dintre cele mai importante lucrări de ficţiune religioasă din literatura engleză.
31
căruţa lui Samuel Zappia când se apropia de casă legănându-se. Acum nu-mi mai lăsa aproape niciodată reviste cu povestiri – obiceiul acela al nostru se stinsese, aşa cum scrisorile unor prieteni prin corespondenţă ajung să se scurteze tot mai mult cu fiecare lună dar îmi făcea întotdeauna cu mâna. Astăzi i-am văzut răsuflarea ridicându-se ca o dâră de fum alb deasupra căruţei, i-am văzut capul dat pe spate ca să privească spre fereastra biroului. Oare văzusem şi o sclipire a dinţilor lui albi?
Căruţa sa roşie tocmai dispăruse spre bucătărie, iar eu mă tot gândeam şi pe urmă mă răzgândeam la cum să mă fac că trec pe-acolo din întâmplare în următoarea jumătate de oră, când doamna Wilda bătu la uşa cabinetului. Mă informă, pe un ton extrem de bănuitor, că
tânărul domn Zappia doreşte să vorbească cu mine.
— Ah. Am încercat să par nonşalantă. Mă întreb oare de ce?
Wilda se ţinea scai de mine, ca o umbră neagră de lână, în timp ce coboram ca să-l întâlnesc. Samuel aştepta lângă poneii săi, şoptindu-le ceva la urechile catifelate.
— Bună ziua, domnişoară Scaller, mă întâmpină el.
Am observat că fusese scutit de nefericirea celor mai mulţi băieţi adolescenţi: în loc să fie stângaci de parcă îi mai ieşiseră câteva coate şi să se fâţâie pe loc ca un pui de girafă nou-născut, Samuel crescuse mai mlădios, mai armonios. Se făcuse mai arătos.
— Bună ziua, Samuel.
Mi-am folosit tonul cel mai matur, ca şi cum niciodată nu-l fugărisem pe peluză urlând după el să se predea sau nu-i dădusem să
bea poţiuni magice făcute din ace de pin şi apă din lac.
Mă cântări din priviri. Am încercat să nu mă gândesc la rochia mea de lână grosolană, cea care-i plăcea Wildei în mod deosebit, sau la părul meu rebel care se încreţea şi scăpa din agrafe. Wilda tuşi ameninţător, ca o mumie care-şi curăţă gâtlejul de praful din mormânt.
Samuel scotoci în căruţă după un coş acoperit.
— Pentru tine.
Expresia feţei sale nu trăda absolut nimic, dar colţurile gurii uşor arcuite puteau anunţa mijirea unui zâmbet. Ochii lui aveau o sclipire cunoscută, nerăbdătoare; era aceeaşi privire pe care o avea când îmi repovestea un roman de doi lei şi se pregătea să ajungă la partea cea mai grozavă, în care eroul se năpusteşte să-l salveze pe copilul răpit exact la momentul potrivit.
32
— Ia-l.
În acest moment, te gândeşti că povestea asta nu este de fapt despre Uşi, ci despre acele uşi mai intime, cu desăvârşire mai miraculoase, care se pot deschide între două inimi. Poate că aşa este, în cele din urmă – se întâmplă să cred că fiecare poveste este o poveste de dragoste dacă o surprinzi la momentul potrivit, dintr-un unghi pieziş
în lumina asfinţitului –, dar atunci nu a fost aşa.
Nu Samuel a devenit cel mai drag prieten al meu din întreaga lume, ci animăluţul care fornăia şi dădea din lăbuţele scurte şi groase în coşul pe care mi-l întinsese.
Din rarele mele incursiuni în Shelburne, însoţită de Wilda, ştiam că
familia Zappia locuia înghesuită într-un apartament deasupra băcăniei în oraş, în genul acela de cuib haotic şi dezordonat, care-l făcea pe domnul Locke să pufnească pe sub mustaţă şi să se plângă în legătură
cu oamenii aceia. Magazinul era păzit de o căţea enormă, cu fălci mari, pe nume Bella.
Bella, îmi explică Samuel, fătase cu puţin timp în urmă un rând de pui maronii, cu nuanţe de bronz. Ceilalţi copii ai familiei Zappia îi vindeau turiştilor îndeajuns de naivi să creadă că erau o rasă de câini africană rară pentru vânătoarea de lei, dar Samuel păstrase unul.
— Cel mai bun. L-am păstrat pentru tine. Vezi cum te priveşte?
Era adevărat: căţeluşul din coşul meu se oprise din foială şi se uita ţintă la mine cu nişte ochişori umezi, cu o tentă albăstruie, ca şi cum aştepta instrucţiuni divine.
N-aveam cum să ştiu atunci ce va deveni pentru mine acest căţeluş, dar poate că o parte a mea bănuia, fiindcă simţeam furnicături prin nas în acel mod primejdios, care anunţă plânsul, când mi-am îndreptat privirea spre Samuel.
Am deschis gura, însă Wilda scoase din nou din gât sunetul acela, ca un horcăit.
— Nu prea cred, băiete, declară ea. Ai să duci animalul ăsta înapoi de unde a venit.
Samuel nu se încruntă, dar umbra de zâmbet din colţul gurii dispăru. Wilda înşfăcă coşul din mâinile mele care nu doreau să-i dea drumul – căţeluşul fu răsturnat şi se rostogoli pe spate, dând din lăbuţe în aer – şi-l împinse spre Samuel.
— Domnişoara Scaller îţi mulţumeşte pentru generozitate, sunt sigură.
33
Şi mă dirijă înapoi în casă, unde-mi ţinu o predică interminabilă
despre germeni, despre cât de nepotriviţi sunt câinii de talie mare pentru doamne şi despre cât de primejdios este să accepţi favoruri din partea bărbaţilor de condiţie inferioară.
Rugămintea mea către domnul Locke după cină a fost lipsită de succes.
— O chestie plină de purici de care ţi s-a făcut milă, presupun?
— Nu, domnule. O ştiţi pe Bella, câinele familiei Zappia? A făcut pui şi…
