— O corcitură, atunci. Animalele astea nu ajung niciodată să fie aşa cum trebuie, January, şi n-am să permit ca o javră să-mi roadă
exponatele împăiate. Îşi flutură furculiţa spre mine. Dar uite cum facem – unul dintre asociaţii mei creşte nişte şoricari splendizi în Massachusetts. Poate, dacă te ţii de lecţii şi ai rezultate bune, mă
convingi să te răsplătesc cu un cadou de Crăciun anticipat.
Îmi oferi un zâmbet îngăduitor, făcându-mi cu ochiul în timp ce Wilda strângea din buze, iar eu am încercat să-i zâmbesc la rândul meu.
După cină m-am întors la copierea de registre, simţindu-mă
supărată şi ciudat de îndurerată, ca şi cum nişte lanţuri invizibile mi s-ar fi frecat de piele. Cifrele deveniră neclare şi îşi pierdură contururile fireşti când ochii mi se umplură de lacrimi şi am simţit dintr-odată un dor zadarnic după jurnalul de buzunar demult pierdut. După acea zi pe câmp, când scrisesem o poveste şi o făcusem să devină adevărată.
Stiloul meu se furişă spre marginea registrului. Am ignorat vocea care-mi răsuna în minte, spunându-mi că este absurd, complet lipsit de speranţă, chiar mai mult decât fantezist – care-mi amintea că nişte cuvinte înşirate pe o pagină nu au puterea unei vrăji – şi am scris: A fost odată ca niciodată o fată cuminte care a întâlnit un câine nepotrivit, iar cei doi au devenit cei mai buni prieteni din câţi s-au văzut vreodată.
De data asta n-a avut loc nicio transformare tăcută a lumii. S-a auzit doar un oftat uşor, ca şi când întreaga încăpere ar fi răsuflat. Geamul dinspre sud a zăngănit cu un zgomot slab în cadrul său. Am simţit cum o epuizare bolnăvicioasă pune stăpânire pe membrele mele, îngreunându-le de parcă toate oasele-mi fuseseră furate şi înlocuite cu plumb, iar stiloul îmi căzu din mână. Am clipit din ochii înceţoşaţi, aproape ţinându-mi răsuflarea.
34
Dar nu se întâmplă nimic; niciun căţeluş nu se materializă ca prin farmec. M-am întors la munca mea de copistă.
În dimineaţa următoare m-am trezit brusc, mult mai devreme decât ar face-o de bunăvoie orice fată în toate minţile. Un răpăit insistent răsuna în cameră. Wilda fornăi prin somn şi sprâncenele i se încruntară cu o dezaprobare instinctivă.
M-am repezit la fereastră, în cămaşa de noapte şi târând cearşaful după mine. Pe peluza acoperită cu chiciură l-am văzut pe Samuel, înfăşurat în ceaţa perlată dinaintea zorilor, cu faţa ridicată spre mine şi cu acea arcuire uşoară a colţurilor gurii care trăda un zâmbet. Cu o mână ţinea frâiele poneiului său sur, care încerca pe furiş să se înfrupte din iarba peluzei, iar cu cealaltă, coşul cu fund rotund.
O zbughisem pe uşă şi în jos pe scările din spate înainte să fi avut timp de ceva atât de lumesc ca gândirea conştientă. Idei precum
„Wilda o să te jupoaie” sau „O, Doamne, eşti în cămaşa de noapte” îmi veniră abia după ce deschisesem larg uşa de serviciu şi mă năpustisem afară să-l întâmpin.
Samuel se uită la picioarele mele goale, care îngheţau în chiciură, apoi la expresia disperată şi nerăbdătoare de pe chipul meu. Îmi întinse coşul pentru a doua oară. Am scos din el căţeluşul somnoros, făcut ghem de frig, şi l-am strâns la piept, iar el îşi strecură botul spre căldura de sub braţul meu.
— Îţi mulţumesc, Samuel, am şoptit, iar acum ştiu că n-a fost nici pe departe un răspuns pe măsura gestului său.
Samuel păru însă mulţumit. Înclină din cap într-un fel galant, aidoma unui cavaler din vremuri medievale care accepta favorurile stăpânei sale, încălecă pe poneiul nerăbdător şi dispăru în ceaţa care învăluia domeniul.
Acum să lămurim un lucru: nu sunt deloc proastă. Mi-am dat seama că vorbele pe care le scrisesem în registru sunt mai mult decât simplă
cerneală aşternută pe hârtie. Cuvintele acelea se strecuraseră în lume şi o prefăcuseră într-un mod invizibil şi de nedesluşit, care-l adusese pe Samuel sub fereastra mea. Dar aveam la îndemână o explicaţie mai raţională – că Samuel îmi văzuse dorinţa de pe chip şi hotărâse să nu ţină seama de nemţoaica bătrână şi ursuză – şi am ales s-o cred pe aceea.
Totuşi, după ce am ajuns în camera mea şi-am instalat ghemotocul de blăniţă cafenie într-un cuib făcut din perne, primul lucru pe care l-
35
am făcut a fost să scormonesc prin sertarul biroului după un stilou. Mi-am găsit exemplarul din Cartea Junglei, am dat paginile până am ajuns la foile albe de la final şi am scris: Din acea zi, ea şi câinele ei au fost nedespărţiţi.
În vara anului 1909 aveam aproape cincisprezece ani şi o parte din ceaţa egoistă a adolescenţei începea să se risipească. Cea de-a doua carte din seria Anne de Green Gables13 şi cea de-a cincea din Oz14
fuseseră publicate în primăvara aceea; o femeie albă, cu nasul cârn, pe nume Alice tocmai condusese un automobil de-a lungul întregii ţări (o faptă pe care domnul Locke o declarase „absolut absurdă”); se crease oarecare agitaţie în legătură cu o lovitură de stat sau o revoluţie în Imperiul Otoman („o completă irosire”); iar tata era în Africa de Est de luni întregi şi nu primisem de la el nici măcar o carte poştală. În schimb, de Crăciun îmi trimisese o statuetă de fildeş îngălbenit înfăţişând un elefant, cu literele MOMBASA cioplite pe burtă, şi un bilet în care scria că se va întoarce acasă până la ziua mea.
Desigur, n-a venit. Dar a sosit Jane.
Vara era la început, când frunzele sunt încă proaspete şi cerul pare abia zugrăvit, iar Bad şi cu mine eram ghemuiţi unul lângă celălalt în grădină, recitind toate celelalte cărţi din Oz ca să ne pregătim pentru cea nouă. Deja făcusem lecţiile de franceză şi latină pe ziua aceea şi terminasem toate adunările şi ţinerea registrelor pentru domnul Locke, iar după-amiezile mele erau minunat de libere acum că Wilda plecase.
Cred că Bad are, de fapt, cel mai mare merit pentru asta. Dacă cele mai teribile coşmaruri ale Wildei puteau fi întruchipate într-o fiinţă
vie, aceasta ar fi semănat foarte mult cu un căţeluş cu ochi gălbui şi cu labe prea mari, cu o mulţime de fire de blană fine, cafenii, care picau peste tot, şi fără pic de respect pentru bone. Ea făcuse o criză
13 Serie de romane de mare succes scrise de autoarea canadiană Lucy Maud Montgomery începând cu anul 1908, despre aventurile unei fete orfane care este adoptată de proprietarii unei ferme şi despre viaţa ei în comunitatea rurală de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
14 Drumul spre Oz, a cincea carte din seria lui L. Frank Baum, începând în 1900 cu Vrăjitorul din Oz şi continuând, datorită succesului la public, cu alte treisprezece cărţi despre ţinutul fantastic Oz.
36
impresionantă, aşa cum era de aşteptat, când îl găsise prima dată în dormitorul meu, şi mă dusese pe sus în biroul domnului Locke, aşa cum eram, încă în cămaşa de noapte.
— Dumnezeule mare, femeie, nu mai ţipa, încă nu mi-am băut cafeaua. Spune-mi, ce-i cu tărăboiul ăsta? Credeam că m-am făcut pe deplin înţeles aseară. Domnul Locke mă fixase cu privirea aceea, îngheţată şi palidă ca luna. Nu-l primesc în casă.
Am simţit cum voinţa începe să-mi scadă şi să se chircească, slăbind sub privirea lui teribilă dar m-am gândit la cuvintele ascunse la sfârşitul cărţii lui Kipling: ea şi câinele ei au fost nedespărţiţi. Mi-am strâns braţele în jurul lui Bad şi i-am susţinut privirea, cu o expresie încăpăţânată.
Trecu o secundă, apoi alta. Începusem să simt că mă gâdilă
transpiraţia pe ceafă, ca şi cum aş fi ridicat un obiect nespus de greu, apoi domnul Locke a izbucnit în râs.
— Păstrează-l, dacă contează atât de mult pentru tine.
După aceea, doamna Wilda parcă păli din viaţa noastră ca hârtia de ziar lăsată afară la soare. Pur şi simplu nu putea să concureze cu Bad, care creştea într-un ritm alarmant. Cu mine era plin de adoraţie şi drăgălaş ca un căţeluş, dormind trântit peste picioarele mele şi îngrămădindu-se în poala mea mult timp după ce deja nu mai încăpea
–, dar atitudinea lui faţă de restul populaţiei umane era de-a dreptul periculoasă. În şase luni reuşise s-o izgonească pe Wilda din camera noastră şi o exilase în aripa servitorilor; când se împlineau opt luni de la sosirea sa, el şi cu mine aveam deja cea mai mare parte din etajul al doilea numai pentru noi.
