Privirea îi alunecă spre Jane şi spre mine, iar gura i se schimonosi într-un rânjet deghizat în zâmbet.
— Ar trebui să le trimiţi pe astea două în vizită, dacă te plictiseşti vreodată de ele. Am mereu nevoie de carne proaspătă.
Corpul îmi înţepeni şi se răci, de parc-ar fi fost de porţelan. Nu ştiu de ce, chiar crescând în umbra bogăţiei domnului Locke, nu era totuşi prima dată când cineva mă privea dispreţuitor. Poate că de vină a fost foamea ascunsă din vocea lui Havemeyer, care ardea ca un strat subteran de cărbune, sau sunetul reţinut al respiraţiei lui Jane lângă
mine. Sau poate că aceea a fost pentru mine ultima picătură care mi-a umplut paharul.
Tot ce ştiu e că dintr-odată m-a luat cu frig şi am început să tremur, iar Bad sări în picioare ca un gargui înspăimântător care prinde viaţă, îşi arătă colţii şi probabil că aş fi avut timp să-l apuc de zgardă, dar n-am reuşit să mă mişc… după care domnul Havemeyer începu să urle, turbat de furie, Locke înjura şi Bad mârâia, cu colţii înfipţi în piciorul domnului Havemeyer… apoi se auzi un alt sunet, jos şi ritmic, atât de nelalocul lui, încât aproape nu mi-a venit să-mi cred urechilor…
Era Jane, care râdea.
La urma urmelor, lucrurile ar fi putut sta mult mai rău. Domnul Havemeyer s-a ales cu şaptesprezece copci şi patru duşte de absint, după care a fost dus cu trăsura înapoi la hotelul său; Bad a fost închis în camera mea „pentru totdeauna”, adică timp de trei săptămâni, până
când domnul Locke a plecat într-o călătorie de afaceri la Montreal; iar eu am fost supusă unei predici de câteva ore despre natura oaspeţilor, a bunelor maniere şi a puterii.
— Puterea, draga mea, are o limbă proprie. Are o geografie, o monedă şi – îmi pare rău – o culoare a ei. Nu este un fapt pe care să-l iei personal sau la care să obiectezi; este doar o realitate a lumii în care trăim, şi cu cât te obişnuieşti mai repede cu ea, cu atât mai bine.
Domnul Locke mă privea compătimitor; m-am strecurat afară din biroul său, simţindu-mă mică şi rănită.
A doua zi, Jane dispăru timp de o oră sau două şi se întoarse cu daruri: ditamai ciolanul de porc pentru Bad şi ultimul număr din The Argosy All-Story Weekly pentru mine. Se instală pe marginea patului îngust şi tare al Wildei.
Am vrut să zic „Mulţumesc”, dar mi-au ieşit de pe buze următoarele cuvinte:
43
— De ce eşti aşa drăguţă cu mine?
Ea zâmbi, dezvăluind o mică strungăreaţă poznaşă între dinţii din faţă.
— Pentru că-mi placi. Şi pentru că nu suport tiranii.
Cu asta, soarta noastră fu mai mult sau mai puţin pecetluită (o expresie care mă face întotdeauna să-mi închipui o Soartă bătrână şi obosită care ne vâră viitorul într-un plic şi apasă sigiliul pe ceara picurată deasupra): Jane Irimu şi cu mine am devenit un fel de prietene.
Vreme de doi ani, am trăit împreună la marginile secrete ale reşedinţei Locke, în podurile şi magaziile uitate şi în colţurile de grădină neîngrijite. Ne furişam la limita înaltei societăţi ca nişte spioni sau ca nişte şoareci, rămânând aproape mereu în umbră, remarcate doar sporadic de Locke sau de acoliţii şi oaspeţii săi, unii pe potriva celorlalţi. Jane încă avea ceva reţinut, ceva tensionat şi în aşteptare, dar măcar acum simţeam că împărţim aceeaşi cuşcă.
Nu mă gândeam prea mult la viitor, iar atunci când o făceam, era cu dorinţa aceea a copiilor de a avea parte de nişte aventuri vagi, îndepărtate, şi cu aceeaşi siguranţă a copiilor că totul va rămâne aşa cum fusese mereu. În mare parte, aşa a şi fost.
Până în ziua dinaintea celei de-a şaptesprezecea mele aniversări, când am găsit în cufăr cartea legată în piele.
— Domnişoară Scaller.
Încă stăteam în picioare în Sala Faraonilor, ţinând în continuare în mână cartea legată în piele. Bad începuse să se plictisească, aşa că ofta şi pufnea din când în când. Vocea lipsită de inflexiuni a domnului Stirling ne făcu pe amândoi să tresărim.
— Ah… nu ştiam… bună seara.
M-am răsucit pe călcâie ca să fiu cu faţa la el, ţinând cartea la spate.
N-aveam niciun motiv anume să ascund de Stirling un roman jerpelit, dar cartea deţinea ceva vital şi extraordinar, iar Stirling era mai mult sau mai puţin opusul uman al vitalităţii şi extraordinarului. Clipi în direcţia mea, privirea i se abătu câteva secunde asupra cufărului deschis pe soclul său, apoi înclină fruntea aproape imperceptibil.
— Domnul Locke vă solicită prezenţa în biroul său.
Făcu o pauză şi ceva sumbru îi trecu fugar peste chip. Ar fi putut fi
44
teamă, dacă Stirling ar fi fost capabil fizic de orice altă expresie în afară
de cea de atenţie insipidă.
— De îndată.
L-am urmat din Sala Faraonilor, cu ghearele lui Bad ţăcănind pe podea în timp ce mergea la piciorul meu. Am vârât Cele zece mii de Uşi în fuste, unde se mi sprijinea caldă şi solidă de şold. „Ca un scut”, m-am gândit, apoi m-am întrebat de ce ideea asta era atât de încurajatoare.
Biroul domnului Locke mirosea ca întotdeauna a fum de trabuc, a piele de calitate şi a băuturi tari ţinute în carafe de cristal pe bufet, iar domnul Locke arăta şi el ca întotdeauna: aranjat şi îngrijit, părând să
respingă procesul de îmbătrânire ca pe o pierdere de timp preţios.
Avea aceleaşi fire albe respectabile presărate la tâmple de când mă
ştiam; în schimb, ultima dată când îl văzusem pe tata, părul lui devenise aproape în întregime de culoarea cenuşii.
Când am intrat, domnul Locke îşi ridică privirea de la un teanc de plicuri pătate şi decolorate de vreme. Ochii săi serioşi şi gri precum pietrele de mormânt se aţintiră asupra mea cu o atenţie de care aveam rareori parte.
— Asta-i tot, Stirling.
L-am auzit pe valet retrăgându-se, urmat de declicul clanţei de bronz. Am simţit cum ceva îmi fâlfâie în piept, ca nişte aripi de pasăre îndărătul coastelor.
