47
Cele zece mii de Uşi: un studiu comparativ al pasajelor, portalurilor şi intrărilor din mitologia lumii Acest text a fost întocmit de Yule Ian Scholar16 pentru Universitatea Cetăţii Nin, între anii 6908 şi… spre satisfacerea parţială a atingerii statutului de Maestru.
Următoarea monografie se referă la permutările unui leitmotiv din mitologiile lumii: pasajele, portalurile şi intrările. Iniţial un asemenea studiu ar putea părea că suferă de cele două păcate capitale ale lumii academice – frivolitatea şi trivialitatea –, dar intenţia autorului este să
demonstreze importanţa uşilor ca realităţi fenomenologice.
Potenţialele contribuţii la alte domenii de studiu – gramatologie, lingvistică, antropologie – sunt nenumărate, dar, dacă autorul poate fi atât de prezumţios, acest studiu intenţionează să depăşească cu mult limitările cunoaşterii noastre prezente. Într-adevăr, această cercetare ar putea reorganiza înţelegerea colectivă pe care o avem asupra legilor fizice ale universului.
Argumentul central este pur şi simplu acesta: pasajele, portalurile şi intrările comune tuturor mitologiilor sunt înrădăcinate în anomalii fizice care le permit utilizatorilor să călătorească dintr-o lume în alta.
Sau, ca să formulăm şi mai simplu: aceste uşi într-adevăr există.
Următoarele pagini vor oferi dovezi ample în sprijinul acestei concluzii şi vor furniza un set de teorii privind natura, originile şi funcţia uşilor. Cele mai importante ipoteze simt următoarele: i) că uşile sunt portaluri între o lume şi alta, care există numai în locuri cu o anumită rezonanţă inefabilă (ceea ce filosofii naturalişti numesc „cuplaj slab” între două universuri). Deşi este posibil ca o construcţie umană, din cadre, bolţi, cortine et cetera, să înconjoare o uşă, fenomenul natural în sine există, în fiecare caz, dinaintea decoraţiunii sale. De asemenea, se pare că aceste portaluri sunt, printr-un capriciu al fizicii sau al umanităţii, extrem de dificil de găsit.
ii) că aceste portaluri generează un anumit grad de scurgere.
Materia şi energia curg liber prin ele, la fel ca şi oamenii, speciile 16 Învăţat, în limba engleză în original.
48
străine, muzica, invenţiile, ideile – toate genurile de lucruri care, pe scurt, dau naştere mitologiilor. Dacă cineva urmează poveştile, aproape întotdeauna va găsi o uşă îngropată la rădăcina lor1.
iii) că această scurgere şi poveştile rezultate şi transmise din ea au fost şi rămân cruciale pentru dezvoltarea culturală, intelectuală, politică şi economică a omenirii, în toate lumile. În biologie, interacţiunea dintre mutaţiile genetice aleatorii şi schimbările de mediu este cea care determină evoluţia. Uşile introduc schimbarea. Şi din schimbare decurg toate: revoluţia, rezistenţa, împuternicirea şi responsabilizarea, transformarea, invenţia, prăbuşirea, reformarea –
pe scurt, toate componentele vitale ale istoriei umane.
iv) că uşile sunt, aidoma celor mai multe lucruri de preţ, fragile.
Odată închise, ele nu pot fi redeschise prin niciun mijloc descoperit de acest autor.
Dovezile care sprijină ipotezele i-iv au fost împărţite în optsprezece subcategorii, prezentate mai jos ca
Cel puţin, aceasta este cartea pe care am intenţionat să o scriu pe când eram tânăr şi arogant.
Am visat dovezi insurmontabile, respectabilitate academică, publicaţii şi prelegeri. Am cutii întregi cu cartonaşe de notiţe ordonat indexate, fiecare descriind o cărămidă mică dintr-un zid uriaş de cercetare: o poveste indoneziană despre un copac de aur ale cărui crengi alcătuiau o boltă sclipitoare; o referire dintr-un imn celtic la îngerii care zboară prin poarta raiului; amintirea unei uşi de lemn sculptat din Mali, decolorată de expunerea la nisip şi înnegrită de veacuri de secrete.
Aceasta nu este cartea pe care am scris-o.
În schimb, am scris ceva ciudat, profund personal, extrem de subiectiv. Sunt un om de ştiinţă care îşi studiază propriul suflet, un şarpe care îşi înghite propria coadă.
Dar chiar dacă mi-aş fi putut ţine în frâu impulsurile ca să scriu ceva academic, mă tem că n-ar fi contat, fiindcă cine mi-ar fi luat în serios afirmaţiile fără dovezi solide? Dovezi pe care nu le pot aduce, deoarece dispar aproape imediat ce le descopăr. O negură se târăşte pe urmele mele, înghiţindu-mi paşii şi ştergându-mi probele. Închizând uşile.
Cartea pe care o ţii în mână nu este, aşadar, o respectabilă lucrare academică. Nu a beneficiat de supervizare editorială şi nu conţine
49
decât puţine fapte verificabile. Este doar o poveste.
Cu toate astea, am scris-o din două motive:
Primul, pentru că ceea ce este scris este adevărul. Cuvintele şi sensurile lor au greutate în lumea materială, dând formă realităţilor şi preschimbându-le printr-o alchimie străveche. Chiar şi scrierile mele, atât de teribil de lipsite de autoritate, ar putea avea suficientă putere ca să ajungă la persoana potrivită şi să spună adevărul potrivit, schimbând astfel natura lucrurilor.
Al doilea, îndelungii mei ani de cercetare m-au învăţat că toate poveştile, chiar şi cele mai umile poveşti populare, contează. Toate sunt artefacte şi palimpseste, ghicitori şi istorii. Sunt firele roşii pe care le-am putea urma pentru a ieşi din labirint.
Sper că această poveste este firul tău şi că la capătul ei vei găsi o uşă.
50
Capitolul unu
O prezentare a domnişoarei Adelaide Lee Larson şi a explorărilor ce au format-o
Descendenţa şi primii ei ani de viaţă – Deschiderea unei uşi –
Închiderea unei uşi – Schimbările asupra sufletului unei tinere Domnişoara Adelaide Lee Larson s-a născut în 1866.
Lumea tocmai începuse să rostească în şoaptă cuvântul „modern”, împreună cu alte cuvinte precum „ordine” şi „liber schimb neîngrădit”.
Căile ferate şi firele de telegraf şerpuiau peste frontiere ca nişte linii lungi de sutură; imperiile muşcau din coastele Africii; filaturile de bumbac mestecau şi mormăiau ca nişte guri deschise, înghiţind muncitori aduşi de spate şi expirând abur de fibre.
Dar alte cuvine, mai vechi – precum „haos” şi „revoluţie” – tot mai zăboveau pe la margini. Revoltele din Europa anului 1848 atârnau în aer ca fumul puştilor; cipaii din India încă simţeau gustul răscoalei pe limbă; femeile şopteau şi conspirau, cosând stindarde şi scriind pamflete; sclavii eliberaţi stăteau neîncătuşaţi în lumina însângerată a noii lor naţiuni. Pe scurt, toate simptomele unei lumi încă înţesate de uşi deschise.
Dar familia Larson era, în ansamblul său, total dezinteresată de ceea ce se întâmpla în lumea largă, care-i împărtăşea în mod politicos sentimentele. Ferma lor era cuibărită lângă o culme verde din mijlocul ţării, exact acolo unde s-ar afla inima naţiunii, dacă aceasta ar fi un organism viu, pe care trupele din ambele tabere ale Războiului Civil o trecuseră cu vederea în timp ce mărşăluiau pe lângă ea. Familia cultiva îndeajuns porumb pentru hrana proprie şi pentru patru vaci de lapte, recolta destulă cânepă ca s-o vândă în aval preselor de balotat bumbac din sud şi săra suficient vânat ca să nu se îmbolnăvească de scorbut iarna. Interesele membrilor ei se întindeau doar cu puţin mai departe de hotarele celor şapte pogoane de pământ pe care le deţineau, iar vederile lor politice nu ajunseseră niciodată mai complexe decât zicala Mamei Larson, „ban la ban trage”. În 1860, când tânărul Lee Larson a suferit o criză de patriotism şi s-a furişat în oraş ca să voteze pentru John Bell, care a pierdut nu doar în faţa domnului Lincoln, ci şi a lui
51
