— Ia loc, January.
M-am aşezat pe scaunul meu obişnuit, iar Bad a reuşit să se înghesuie pe jumătate sub el.
— Mă scuzaţi pentru Bad, domnule, doar că Stirling părea să se grăbească şi nu l-am mai dus în camera mea…
— Este în regulă.
Senzaţia panicată de fâlfâit din pieptul meu se intensifică. Lui Bad i se interzisese accesul în biroul domnului Locke (precum şi în toate automobilele, trenurile şi sălile de mese) de la petrecerea Societăţii din urmă cu doi ani. De obicei, numai la simpla lui vedere Locke se lansa într-un discurs despre animalele de companie care se comportă
inadecvat şi despre stăpânii lor care nu ştiu să se impună, sau măcar pufnea şi mormăia pe sub mustaţă.
Maxilarul domnului Locke se mişcă înainte şi înapoi, de parcă
următoarele lui cuvinte aveau nevoie să fie mestecate pentru a le înmuia.
45
— Este vorba despre tatăl tău.
M-am trezit că-mi vine greu să mă uit drept la el; în schimb, m-am apucat să studiez caseta de sticlă de pe biroul său, pe a cărei plăcuţă de alamă scânteietoare se puteau citi următoarele: Revolver Enfield, Mark I,1879.
— Şi-a petrecut ultimele câteva săptămâni în Orientul îndepărtat, după cum sunt sigur că ştii.
Tata pornise din portul Manila, apoi înaintase spre nord, de la o insulă la alta, către Japonia. Îmi promisese că-mi va scrie des, dar nu mai primisem veşti de la el de săptămâni bune.
Domnul Locke îşi rumegă şi mai grijuliu următoarea frază.
— Rapoartele lui despre această expediţie au fost neregulate. Vreau să zic, mai neregulate decât de obicei. Dar în ultima vreme au… încetat să mai sosească. Ultimul raport a fost trimis în aprilie.
Locke se uita acum la mine, aşteptând concentrat, ca şi cum ar fi fredonat o melodie şi s-ar fi întrerupt ca s-o termin eu. Ca şi cum ar fi trebuit să ştiu ce va spune în continuare. Privirea îmi era încă aţintită
asupra revolverului, asupra formelor sale întunecate şi bine unse, a capătului pătrat şi mat al ţevii. Simţeam fierbinţeala răsuflării lui Bad pe picioare.
— January, eşti atentă? De aproape trei luni n-a mai sosit nicio veste de la tatăl tău. Un alt membru al expediţiei mi-a trimis o telegramă: nimeni nu l-a văzut şi n-a primit veşti de la el. I-au găsit tabăra răscolită şi abandonată pe un versant de munte.
Pasărea din pieptul meu zgrepţăna cu ghearele, bătând din aripi cuprinsă de o groază frenetică. Eu stăteam perfect nemişcată.
— Este dat dispărut. Se pare – ei bine… Domnul Locke inspiră scurt şi puternic. January, pare foarte probabil ca tatăl tău să fie mort.
Şedeam pe salteaua subţire de pe patul meu, urmărind razele soarelui care se târau moleşite pe cuvertura roz cu auriu. Firele destrămate şi umplutura din vată desenau pe toată suprafaţa ei umbre şi turle, aducând cu arhitectura unui oraş străin. Bad se făcuse colac în jurul spatelui meu chiar dacă era prea cald ca să stea lipit de mine, scoţând din piept nişte sunete uşoare, ca un căţeluş care oftează. Blana lui mirosea a vară şi a iarbă proaspăt tăiată.
Nu voisem să cred. Urlasem, ţipasem, îi cerusem domnului Locke să-
46
şi retragă cuvintele sau să le dovedească. Îmi vârâsem unghiile în palme aproape până la sânge, ca să nu sar să-i sparg micile vitrine de sticlă într-o mie de cioburi strălucitoare.
În cele din urmă, i-am simţit mâinile lăsându-se grele ca pietrele de pavaj pe umerii mei, ţintuindu-mă locului.
— Destul, copilă.
Îi întâlnisem ochii deschişi la culoare şi implacabili. Simţisem că mă
fărâmiţez şi mă prăbuşesc sub privirea lor.
— Julian este mort. Acceptă asta.
Şi aşa făcusem. Mă prăbuşisem în braţele lui Locke şi-i scăldasem cămaşa în lacrimi. Îmi murmurase la ureche cu vocea sa aspră şi profundă:
— E-n regulă, fetiţo. Măcar mă ai pe mine.
Acum şedeam în camera mea, cu faţa umflată şi ochii uscaţi, la un pas de o durere atât de vastă, încât nu-i vedeam capătul. Avea să mă
înghită cu totul, dacă-i dădeam voie.
M-am gândit la ultima carte poştală pe care o primisem de la tata, înfăţişând o plajă şi câteva femei cu aspect robust, pe care scria PESCĂRIŢELE DIN SUGASHIMA. M-am gândit şi la Tata, dar mi-l puteam închipui doar îndepărtându-se de mine, cu umerii lăsaţi şi obosit, dispărând printr-o ultimă uşă teribilă.
„Mi-ai promis că mă vei lua cu tine.”
Am vrut să ţip din nou, am simţit cum sunetul urletului îmi urcă în gâtlej, zbătându-se să iasă afară. Am vrut să vomit. Am vrut să fug şi s-o ţin tot într-o fugă până când aveam să cad într-o altă lume, mai bună.
Atunci mi-am amintit de carte. M-am întrebat dacă domnul Locke mi-o dăduse anume pentru acest moment, ştiind cât de mult voi avea nevoie de ea.
Am scos-o din buzunarul fustei şi-am urmărit cu degetul mare titlul ştanţat. S-a deschis pentru mine ca o Uşă micuţă legată în piele, cu balamale de lipici şi aţă cerată.
Am fugit prin ea.
