— Bună ziua? strigă ea.
Silueta tresări. Era înaltă şi deşirată, băieţească chiar şi de la distanţă. Băiatul îi răspunse strigând ceva, dar cuvintele lui sunau alandala.
— Poftim? strigă Ade din nou, fiindcă bunele maniere erau recomandabile fie că avea de-a face cu un străin, fie cu o fantomă.
El răspunse prin alt şir de vorbe fără noimă.
De-acum, fata era suficient de aproape ca să-l vadă bine şi se întrebă
dacă n-ar fi trebuit să facă totuşi cale-ntoarsă: pielea lui era negru-roşcat întunecat, pe care ea nu ştia să-l descrie.
Larsonii nu erau abonaţi la ziar, pe motiv că aflau toate veştile de care aveau nevoie la biserică, dar Ade şterpelea uneori câte unul deja folosit. Prin urmare, era familiarizată cu primejdiile reprezentate de negrii străini – văzuse articolele care le descriau fărădelegile, caricaturile care înfăţişau apetitul lor pentru femei albe nevinovate.
Bărbaţii din caricaturi erau monstruoşi, cu braţe păroase, haine zdrenţuite şi expresii caraghioase. Dar băiatul de pe câmp nu arăta deloc ca desenele din ziare.
Era tânăr – cam de vârsta ei sau poate chiar ceva mai mic –, cu piele fără pilozităţi, cu membre lungi. Purta un strai ciudat din pânză aspră
de lână, drapată şi înfăşurată în jurul lui după un model complicat, ca şi cum ar fi furat pânza unei corăbii şi s-ar fi învăluit în ea. Avea trăsături subţiri şi delicate, ochi limpezi şi negri.
Băiatul vorbi din nou, o serie de cuvinte cu multe silabe, aranjate aproape ca nişte întrebări. Ade presupuse că putea fi un dialect din iad, ştiut numai de fantome şi demoni. Dintr-odată, cuvintele se preschimbară în gura lui şi vocale familiare îşi găsiră locul potrivit.
— Scuzaţi-mă, doamnă? Mă auziţi?
Accentul îi era teribil de ciudat, totuşi avea o voce blândă, intenţionat prietenoasă, de parcă s-ar fi temut să n-o sperie.
55
În acel moment, Ade decise că mătuşa Lizzie avea dreptate: ziarele nu făceau nici cât hârtia pe care erau tipărite. Băiatul dinaintea ei, cu privirea sa surprinsă, cu hainele ca nişte cearşafuri şi cu voce blândă, n-avea cum să fie o ameninţare pentru ea.
— Înţeleg ce spui, îi răspunse.
El făcu câţiva paşi spre ea, cu o expresie de neîncredere uimită.
Mângâia spicele mari ale ierbii, părând surprins să le simtă perişorii în palmă. Apoi mâna i se înălţă încet şi poposi, cu palma deschisă la culoare, pe unul dintre pomeţii Adei. Amândoi tresăriră şi se îndepărtară uşor, ca şi cum niciunul dintre ei nu crezuse că celălalt ar putea fi real.
Ceva din blândeţea lui, inocenţa surprinderii şi delicateţea mâinilor cu degete lungi o făcură dintr-odată pe Ade mai puţin prudentă.
— Cine eşti? Şi de unde vii, mai precis?
Dacă era o fantomă, era un membru pierdut, şovăielnic al speciei sale.
El păru să caute cuvintele potrivite într-un sertar nefolosit al memoriei.
— Vin de… altundeva. Nu de aici. Printr-o uşă din perete.
Arătă înapoi către casa în paragină, spre uşa de la intrare lăsată în jos, care rămăsese încremenită în tocul său dinainte de naşterea Adei, obligând-o să intre pe geam. Acum, uşa se înţepenise întredeschisă cât pentru a lăsa să treacă pieptul unui băiat subţirel.
Ade era o fată destul de raţională ca să ştie că băieţii străini care se aventurau pe proprietatea cuiva înveşmântaţi în cearşafuri şi pretinzând că sunt de altundeva ar trebui trataţi cu suspiciune. Fie era nebun, fie minţea, şi în niciunul dintre cazuri nu merita să-şi piardă
timpul cu el. Dar când băiatul vorbi, simţi cum ceva i se înfioară în piept, ceva care aducea primejdios de mult a speranţă. Speranţa că ar putea fi adevărat.
— Uite.
Ea se dădu un pas înapoi şi-şi desfăcu pătura de lână, ca pe un cort de circ roşu cu alb aşternut peste ierburile tari. Tropăi cu tălpile pe ea ca s-o aranjeze şi se aşeză, făcând semn spre locul de alături.
Băiatul o privi din nou cu acea surprindere încântătoare, frecându-şi braţele goale în răcoarea toamnei.
— Se pare că vremea este mai caldă altundeva, nu-i aşa? Ia asta.
Ade îşi scoase haina de pânză aspră, care fusese trecută de la o
56
generaţie la alta de atâtea ori încât îşi pierduse orice culoare şi formă, şi i-o întinse.
Băiatul îi îmbrăcă mânecile cu stângăcia unui animal căruia i s-ar cere să poarte o a doua piele peste a lui. Ade era sigură că nu purtase în viaţa lui o haină cu mâneci, şi la fel de sigură că aşa ceva era imposibil.
— Hai, aşază-te aici şi povesteşte-mi tot, băiatule-fantomă.
Povesteşte-mi despre altundeva.
El o privea pierdut.
Dacă mă poţi păsui un pic, permite-mi să fac o pauză aici şi să-ţi prezint din nou scena, de data asta din perspectiva băiatului: sosise dintr-un loc foarte diferit de vechea fâneaţă şi, în timp ce clipea încă
derutat sub soarele străin, zărise o tânără complet diferită de tot ce văzuse el până atunci. Ea se apropiase cu paşi mari, cu rochia cu nasturi negri foşnind prin iarbă, cu părul de culoarea grâului de iarnă
ieşindu-i de sub o pălărie cu borul lat. Acum se aşezase la picioarele lui, cu faţa ridicată spre el, cu ochii deschişi la culoare şi parcă