Supliciul săptămânal al slujbei de duminică era cumva mai uşor de suportat, descoperi Ade, când adăpostea un secret delicios şi imposibil, care ardea adânc în ea ca flacăra unei lămpi. Oamenii din oraş – care de fapt nu erau deloc orăşeni, ci mai degrabă o adunătură de persoane sălbatice ce trăiau la ferme la fel de izolate şi de îndepărtate precum cea a familiei Larson şi care se strângeau laolaltă numai pentru licitaţii, înmormântări şi slujbe religioase – se vânzoleau în strane cu aceleaşi expresii ţepene pe care le aveau în fiecare săptămână, iar Ade se simţi despărţită de ei într-un mod nou şi foarte plăcut. Predica preotului McDowell susura în jurul ei ca apele unui râu ce se despart în jurul unei pietre.
Femeile Larson stăteau mereu în al treilea rând din spate, deoarece Mama Larson insista că ar fi fost un gest de trufie să stea pe rândul din faţă şi nepoliticos să stea în spate de tot, şi pentru că toate savurau fiorul de superioritate pe care-l simţeau privindu-i pe cei ce ajungeau ultimii cum se furişează în ultima strană, cu capul plecat. În duminica aceea, ultima strană era ocupată de câţiva membri roşii la faţă ai clanului Buhler şi de băiatul familiei Hanson, care avea patruzeci şi
59
ceva de ani, însă căruia lumea încă-i zicea „băiat” pentru că se întorsese cam zdruncinat din război. Dar chiar la sfârşitul predicii, anunţat de vocea tot mai bubuitoare şi de transpiraţia tot mai abundentă a părintelui McDowell, în biserică intră un bărbat pe care Ade nu-l recunoscu şi se strecură în penultimul rând.
Ade nu ştia multe despre lumea largă, dar ştia cu siguranţă că
bărbatul acela trăia undeva în ea. Întreaga lui înfăţişare vădea precizie şi ordine. Haina sa de lână era scurtă şi bine croită, dezvăluind pantaloni negri, călcaţi la dungă. Mustaţa sa care încărunţea era tunsă
cu o precizie chirurgicală. Foşnete aproape imperceptibile se auziră
dinspre membrii congregaţiei, care se întorceau discret, încercând toţi să se uite la străin fără să-i vadă altcineva.
Slujba se încheie şi puhoiul de oameni se înghesui în jurul intrusului. Câteva dintre familiile din prima strană îşi asumaseră rolul de a face prezentările şi de a se interesa de el. Îşi exprimară speranţa că îi fusese pe plac mica lor slujbă (deşi Ade nu era convinsă că
părintele McDowell urmărea câtuşi de puţin să încânte pe cineva) şi întrebară ce treabă avea în zonă. Poate că avea rude în apropiere? Sau afaceri pe fluviu?
— Vă mulţumesc frumos pentru interes, domnilor, dar nu, nu am niciun interes pentru ambarcaţiunile fluviale. Mărturisesc că sunt un om de uscat, care caută o proprietate de acelaşi gen.
Vocea sa pluti pe deasupra capetelor congregaţiei, nazală şi cu sonorităţi străine, iar Mama Larson pufni lângă Ade. Nimeni n-ar fi trebuit să vorbească mai tare decât într-un murmur respectuos cât timp se afla sub acoperişul bisericii.
— În Mayfield am auzit că pe aici s-ar putea să găsesc nişte pogoane la un preţ avantajos – se pare că este un teren bântuit, deci nu prea folosit – şi am profitat de această ocazie ca să mă prezint domniilor voastre.
Se produse un freamăt lângă străin şi oamenii se traseră deoparte.
Ade presupuse că nu le plăcea ideea ca un nordist dintr-un oraş mare să dea buzna în biserica lor ca să-i tragă pe sfoară şi să le ia pământul la un preţ de nimic. Nu se aflau suficient de mult spre sud pentru ca nordiştii profitori să fie pentru ei ceva mai mult decât nişte caricaturi prost desenate din ziarul de duminică, dar cunoşteau semnele. Din tonul replicilor lor mormăite printre dinţi, Ade ghici că-i puneau piedici (nu, domnule, nu este niciun asemenea teren pe aici, va trebui
60
să căutaţi în altă parte).
Şuvoiul de oameni începu să plece din loc, cu Ade mergând în urma Mătuşii Lizzie în timp ce înaintau în şir indian pe culoarul dintre strane. Străinul încă le zâmbea tuturor cu o condescendenţă afabilă, neabătut. Ade se opri.
— Noi avem pe proprietatea noastră o casă despre care toată lumea ştie că-i bântuită de o mulţime de stafii – eu am văzut una chiar ieri –, dar nu-i de vânzare, îi zise ea străinului.
Nu ştia de ce o spusese, doar că voia să-i şteargă expresia de aroganţă de pe faţă şi să-i dea de înţeles că nu erau nişte bieţi săteni săraci care şi-ar vinde ieftin pământurile din pricina unei superstiţii neîntemeiate. Şi poate pentru că era curioasă, tânjind după experienţa aparte şi vastă a bărbatului.
— Nu mai spuneţi. Bărbatul îi zâmbi într-un fel pe care probabil îl considera fermecător şi se aplecă spre ea. Permiteţi-mi să vă conduc afară, în acest caz.
Ade se trezi cu braţul petrecut peste mâneca hainei sale, cu picioarele poticnindu-se lângă ale lui. Mătuşile ei erau deja afară, probabil făcându-şi vânt cu palma şi bârfind.
— Ia spuneţi, care este natura acestor stafii? Ce aţi văzut, mai precis?
Însă dorinţa ei de a-i vorbi bărbatului dispăruse. Îşi trase mâna, dând din umeri într-un mod bosumflat, de adolescentă, şi-ar fi plecat fără să mai scoată o vorbă dacă el n-ar fi fixat-o cu privirea. Avea ochi de culoarea lunii sau a monedelor de argint, teribil de reci, dar cumva ademenitori, ca şi cum ar fi avut propria atracţie gravitaţională.
Chiar şi peste ani, când stătea cuibărită lângă mine în căldura languroasă a soarelui de după-amiază târzie, Ade se înfiora uşor când descria privirea aceea fixă.
— Spuneţi-mi tot, murmură străinul.
Şi Ade aşa făcu.
— Păi, mă duceam la căsuţa veche fără niciun motiv, când am văzut un băiat-fantomă aşteptând acolo. Sau cel puţin asta am crezut că era la început, fiindcă era negru şi îmbrăcat ciudat şi vorbea o limbă de neînţeles. Dar nu venise din iad sau ceva de genul ăla. Nu ştiu de unde a venit, exact, doar că a sfârşit prin a ieşi pe uşa căsuţei noastre. Şi mă
bucur c-a făcut-o, mi-a plăcut de el, mi-au plăcut mâinile lui…
Strânse din dinţi şi tăcu, clătinându-se şi rămânând aproape fără
61
suflu.
Zâmbetul nu foarte încântător revenise pe chipul străinului în timp ce ea vorbea, doar că acum sub el se ascundea un fel de nemişcare ca de animal de pradă.
— Vă mulţumesc din suflet, domnişoară…?
— Adelaide Lee Larson. Ea înghiţi un nod şi clipi. Mă scuzaţi, domnule, mă strigă mătuşile.
Se strecură în grabă afară pe uşile bisericii, fără să privească înapoi la străinul în costum arătos. Îi simţea ochii ca o pereche de monede de argint pironiţi supărător pe ceafa ei.
Din cauza firii în esenţă blajine a mătuşilor ei, pedepsele Adei nu variau niciodată. O închiseră pentru următoarele două zile în camera de la etaj unde dormeau toate (mai puţin Mama Larson, care nu prea dormea, ci mai curând moţăia din când în când într-o diversitate de poziţii semiculcate la parter). Ade suportă fără prea multă graţie privarea de libertate – femeile Larson îşi petrecură zilele acelea bântuite de lovituri cu pumnii şi cu picioarele deasupra capetelor, ca şi cum locuinţa lor ar fi găzduit un spirit malefic deosebit de furios –, dar fără să opună o rezistenţă reală. Îşi închipui că era cel mai bine să le dea satisfacţie înainte de a ieşi pe fereastră şi de a coborî pe dibuite pe vrejurile de caprifoi în seara celei de-a treia zile.
Luni i se aduseră un coş cu rufe proaspăt spălate, pe care să le împăturească, şi câteva teancuri de lenjerie ruptă pentru a le coase, fiindcă Mătuşa Lizzie insista că statul în pat toată ziulica era mai degrabă o răsplată decât o pedeapsă şi spunea că s-ar putea să fugă şi ea mâine-seară, ca să fie închisă apoi la etaj pentru o porţie de odihnă
la pat. La prânz, etajul se umplu de mirosurile unsuroase de şuncă