de buruieni?
Ultima frază sună de parcă mai fusese spusă de multe ori între ele în ziua aceea.
Mătuşa Lizzie veni spre ea cu o cutie.
— Nu face faţa asta lungă, Adelaide. Uite, voiam s-o păstrez pentru ziua ta, dar… Deschise cutia ca să-i arate Adei un metraj de bumbac azuriu. M-am gândit că se potriveşte cu ochii tăi.
Ade se trezi că vocea o părăsise complet. O bătu uşor pe mână pe Lizzie, sperând că o vor crede copleşită de recunoştinţă, şi fugi la etaj înainte s-o trădeze lacrimile care stăteau să i se rostogolească pe obraji.
Se târî ca un animal rănit în mijlocul lăsat al patului ei de frânghii.
Se simţea îndurerată, ca şi cum ierburile de pe câmp ar fi avut margini ascuţite precum lama unui cuţit, crestându-i partea copilăroasă, care credea în aventură şi în magie.
Zăbovise toată ziua în preajma ruinelor căsuţei, ştiind că băiatul-fantomă nu va apărea, dar aşteptă.
Poate că nu existase niciodată un altundeva, iar ea era pur şi simplu tânără, şi singură, şi necugetată, aşa că-şi imaginase o poveste despre un băiat-fantomă şi o altă lume ca să-şi ţină de urât. Poate că nu exista nimic altceva decât lumea mătuşilor ei, care se conducea după reguli şi era la fel de reală ca mămăliga şi ca ţărâna şi tot atât de plictisitoare ca acestea.
Fu foarte aproape s-o creadă, dar descoperi că în ea exista ceva nou, o sămânţă sălbatică îngropată în pieptul ei, care nu putea accepta lumea aşa cum era.
Vezi tu, uşile sunt multe lucruri: fisuri şi crăpături, căi de trecere, mistere şi graniţe. Dar mai mult decât orice altceva, uşile înseamnă
schimbare3. Când diverse chestii se strecoară pe ele, indiferent cât de puţin sau mult timp, schimbarea le urmează ca nişte delfini care se ţin după o navă. Schimbarea deja pusese stăpânire pe Adelaide Lee, iar ea nu-i mai putea întoarce spatele.
Aşa că, în noaptea aceea, zăcând cu inima aproape frântă şi pierdută
65
în patul ei, Ade alese să creadă. Crezu în ceva nebunesc şi de altundeva, în senzaţia buzelor uscate ale băiatului pe buzele ei în lumina care se stingea, în posibilitatea ca în lume să existe locuri ca nişte crăpături deschise, prin care pot pătrunde lucruri ciudate şi minunate.
Crezând, Ade simţi cum incertitudinile răzleţe ale tinereţii ei dispar.
Era un ogar care găsea în sfârşit urma pe care o căutase, un marinar rătăcit căruia i se oferea deodată o busolă. Dacă uşile sunt reale, le va căuta şi le va găsi, zece sau zece mii, şi prin ele va trece în zece mii de altundeva-uri vaste.
Şi, într-o bună zi, una dintre ele s-ar putea să ducă la un oraş pe malul mării.
66
3. O uşă către oriunde
Cunoşti senzaţia trezirii într-o cameră nefamiliară, fără să ştii cum ai ajuns acolo? Timp de un minut, doar pluteşti, suspendat în necunoscutul atemporal, precum Alice care cade la nesfârşit în vizuina iepurelui.
Mă trezisem aproape în fiecare dimineaţă a vieţii mele în cămăruţa aceea cenuşie de la etajul al doilea al reşedinţei Locke. Scândurile decolorate de soare ale podelei, etajera prea mică, gemând sub teancurile de cărţi în format de buzunar, Bad lăfăindu-se lângă mine, fierbinte ca o sobiţă blănoasă: toate îmi erau la fel de familiare ca propria-mi piele. Cu toate astea, pentru un singur moment prelung, n-am prea ştiut unde mă aflam.
Nu ştiam de ce aveam dâre de cruste sărate pe obraji. Nu ştiam de ce simţeam un gol dureros chiar sub coaste, ca şi cum ceva vital fusese retezat din mine în timpul nopţii. Nu ştiam de ce colţul unei cărţi mă
împungea în falcă.
Întâi mi-am amintit cartea. O fâneaţă năpădită de buruieni. O fată şi o fantomă. O uşă care ducea, în mod miraculos, altundeva. Şi o senzaţie stranie de familiaritate, ca un ecou, ca şi când aş mai fi auzit povestea asta şi nu-mi puteam aminti sfârşitul. Cum ajunsese un asemenea obiect în cufărul meu egiptean albastru? Ca să o iau cu începutul, cine o scrisese? Şi de ce Ade Larson părea să fie o prietenă pe care-o avusesem în copilărie şi de care uitasem apoi?
(Simţeam cum mă aplec cu disperare asupra acestor mistere plăcute, de parcă ar fi existat altceva care plana la marginea câmpului meu vizual, aşteptând să tabere pe mine dacă mă uitam direct la el.) Se auzi un foşnet dinspre patul lui Jane, aflat în cealaltă parte a camerei.
— January, te-ai trezit?
67
Ceva din vocea ei, o ezitare necaracteristică, tonul liniştitor, dar temător, mă făcu să gândesc: „Ştie.”
Şi apoi: „Ce anume?”
În acea clipă, mi-am amintit. „Tata a murit.” Realitatea aceea uriaşă
şi rece ţâşni din umbre şi mă înghiţi cu totul, iar lumea din jurul meu deveni dintr-odată cenuşie, posomorâtă şi cumva îndepărtată.
Povestea mea de aventuri şi mister redeveni o simplă carte uzată, legată în piele.
Am auzit-o pe Jane cum se ridică din pat, se întinde şi se îmbracă
pentru ziua care sta să-nceapă. Aveam senzaţia vagă că urma să-mi spună ceva, ceva încurajator sau alinător, iar gândul acela era ca o perie de sârmă care freacă o piele iritată. Am strâns din pleoape şi l-am tras pe Bad mai aproape.
Apoi s-a auzit scârţâitul ferestrei care se deschidea, şi o adiere caldă, umedă de rouă îmi înfoie părul. Jane spuse pe un ton blând:
— Să ieşim afară, ce zici? E o dimineaţă frumoasă.
Era absolut normal din partea ei să sugereze aşa ceva într-o sâmbătă. Era unul dintre ritualurile noastre preferate, să ieşim în grădină cu un coş cu biscuiţi, un vraf de cărţi de buzunar şi un pled care mirosea mereu a iarbă, fiindcă servea de atâta timp drept pătură
pentru picnic. Dacă mă gândesc la asta acum, la liniştea tulburată doar de sunetele calde, adormite ale libelulelor, era ca un adăpost în vreme de furtună.