Un „încă” nerostit părea să atârne între noi ca un spectru, sau poate că era „până când”. Îmi veni să plâng şi să mă agăţ de fustele ei, implorând-o să rămână pentru totdeauna. Sau să mă ia cu ea.
Dar Jane ne salvă pe amândouă de ruşinea aceea, întrebându-mă pe un ton degajat:
— Tu vrei să pleci?
Am înghiţit un nod, lăsându-mi teama la o parte pentru un moment
70
din viitor când voi fi suficient de puternică încât s-o pot înfrunta.
— Da, am răspuns şi, spunând-o, mi-am dat seama că era adevărat.
Îmi doream orizonturi larg deschise şi pantofi tociţi de atâta umblat şi constelaţii ciudate care să se rotească deasupra mea ca nişte ghicitori în miez de noapte. Îmi doream pericole, şi mister, şi aventură.
La fel ca tata?
— O, da.
Mi se părea că-mi dorisem dintotdeauna lucrurile acestea, încă de când eram o fetiţă care mâzgălea poveşti în jurnalul ei, dar abandonasem asemenea visuri fanteziste odată cu trecerea copilăriei.
Doar că nu le abandonasem de-a binelea, ci le uitasem, le lăsasem să se depună în adâncurile mele ca nişte frunze căzătoare. Apoi Cele zece mii de Uşi apăruse şi le stârnise din nou în rotocoale prin aer, ca o dezlănţuire de visuri imposibile.
Jane nu spuse nimic.
Nici nu era nevoie, de altfel: ştiam amândouă cât de puţin probabil era să părăsesc vreodată reşedinţa Locke. Fără bani sau perspective, tinerele orfane de culoare ciudată nu se descurcau bine în lumea largă, chiar dacă erau „specimene întru totul unice”. Domnul Locke era singurul meu refugiu şi singura mea ancoră acum că tata murise.
Poate-şi va face milă de mine şi mă va angaja ca secretară sau dactilografă în compania sa, W. C. Locke & Co., şi cu timpul voi deveni ştearsă şi timidă şi voi ajunge să port ochelari cu lentile groase şi să am în permanenţă pete de cerneală pe încheieturile mâinilor. Poate că mă
va lăsa să stau în cămăruţa mea cenuşie până când voi ajunge atât de bătrână şi ofilită, încât voi fi aproape o fantomă, bântuind reşedinţa Locke şi înspăimântându-i pe oaspeţi.
După o vreme, am auzit foşnetul regulat al paginilor întoarse de Jane din Tom Swift printre căutătorii de diamante. Priveam cerul şi încercam să nu mă gândesc la aventurile pe care nu le voi avea niciodată sau la tatăl pe care nu-l voi mai revedea vreodată sau la lucrul acela rece, întunecat, încă încolăcit în jurul meu, care făcea soarele de vară să fie sfârşit şi palid. Am încercat să nu mă gândesc la nimic.
Mă întreb dacă a existat vreodată o fată de şaptesprezece ani care să
fi vrut să participe la o petrecere simandicoasă mai puţin decât voiam
71
eu în seara aceea.
Am rămas în pragul uşii de la salon timp de câteva minute sau poate un secol, adunându-mi curajul să păşesc în ceaţa chimică de pomadă şi parfum. Personalul de serviciu trecea pe lângă mine cu tăvi sclipitoare cu pahare înalte de şampanie şi cu gustări apetisante. Nu se opreau să-mi ofere nimic, ci doar se mişcau pe lângă mine ca şi cum aş fi fost o vază pusă într-un loc greşit sau o lampă stingheră.
Am tras aer în piept, mi-am trecut palma transpirată peste blana lui Bad şi m-am strecurat în salon.
Ar fi exagerat de dramatic din partea mea să pretind că toţi cei prezenţi în încăpere încremeniră sau că se lăsă tăcerea aşa cum se întâmpla când o prinţesă din cărţile mele intra în sala de bal, dar se produse un fel de foşnet uşor în jurul meu, de parcă eram escortată de un vânt invizibil. Câteva conversaţii se poticniră, deoarece interlocutorii se întoarseră spre mine, cu sprâncenele pe jumătate ridicate şi strâmbând din nas.
Poate că se holbau la Bad, care stătea ţeapăn şi ursuz lângă mine.
Teoretic, îi era interzis să se mai arate vreodată la vreun eveniment social, dar eram gata să pun rămăşag că Locke n-ar face tam-tam în public şi că Bad n-ar vătăma pe nimeni atât de grav, încât să fie nevoie de copci. Şi oricum, nu eram sigură că aş fi fost în stare să-mi părăsesc camera fără să-l am alături.
Sau poate că se holbau la mine. Toţi mă mai văzuseră, ţinându-mă
după Locke, în umbra lui, la fiecare petrecere a Societăţii şi la fiecare banchet de Crăciun, când ignorată, când făcându-se caz pe seama mea.
„Ce rochiţă drăguţă ai, domnişoară January!” ciripeau către mine, râzând în acel fel cântat, unic al soţiilor bogate de bancheri. „O, e o scumpă! Unde ziceai c-ai găsit-o, Cornelius? În Zanzibar?” Dar pe vremea aceea eram o fetiţă – o chestie undeva la mijloc, inofensivă, în haine de păpuşă şi dresată să vorbească politicos atunci când i se adresa cineva.
Acum nu mai eram o fetiţă, iar ele nu mai erau atât de fermecate de mine. Peste iarnă, trecusem prin toate schimbările misterioase, alchimice, care transformă brusc copiii în adulţi stingheri: eram mai înaltă, mai puţin drăgălaşă, mai neîncrezătoare. Propriul meu chip, reflectat în oglinzile poleite cu aur, îmi era străin, cu trăsături mai adâncite.
Şi mai erau şi darurile domnului Locke, etalate acum în văzul
72
tuturor: mănuşi lungi de mătase, câteva coliere de perle rozalii şi o rochie drapată din şifon, în nuanţe fildeşii şi trandafirii, atât de vădit scumpă, încât am văzut femei uitându-se lung la mine şi făcând calcule fără să le vină să creadă. Chiar mă războisem, ascultătoare, cu părul meu, care putea fi învins numai prin aplicarea unui pieptene încins şi a Minunatului tratament de fixare al Doamnei Walker. Încă îmi simţeam scalpul sfârâind uşor.
Conversaţia reveni cu stângăcie la viaţă. Umerii şi spatele tuturor se întoarseră numaidecât, iar evantaiele de dantelă se desfăcură
zgomotos, ca nişte scuturi îndreptate împotriva unui intrus. Bad şi cu mine am alunecat pe lângă ei şi ne-am postat ca nişte manechine nepotrivite în colţul nostru obişnuit. Oaspeţii ne ignorau cu amabilitate, iar eu eram liberă să mă reazem de perete şi să trag de copcile prea strânse ale rochiei, în timp ce priveam mulţimea strălucitoare.
Ca întotdeauna, era o privelişte impresionantă. Personalul casei lustruise fiecare lampă şi fiecare sfeşnic, până când încăperea ajunsese să radieze o lumină aurie fără o sursă clară, iar parchetul era ceruit la o netezime care putea pune vieţi în pericol. Din uriaşe vaze ornate cu email se revărsau cascade de bujori, iar o orchestră micuţă fusese îngrămădită între o pereche de statui asiriene. Toată auto-proclamata aristocraţie din New England se fălea şi sclipea, reflectându-se de o sută de ori în oglinzile scânteietoare.
Am observat prin mulţime fete de vârsta mea, cu obrajii îmbujoraţi şi părul atârnând în bucle perfecte, mătăsoase, aruncând prin sală
priviri pline de speranţă (înaintea petrecerii, în paginile mondene ale ziarului local se publica întotdeauna o rubrică cu cei mai râvniţi burlaci şi cu presupusa lor avere). Mi le închipuiam pe toate făcând planuri şi punând la cale intrigi vreme de săptămâni întregi, mergând la cumpărături după rochia perfectă cu mamele lor, încercând diferite coafuri în faţa oglinzii. Şi iată-le acum, strălucind pline de speranţe şi privilegii, cu viitorul aşternut înaintea lor într-o aurită procesiune ordonată.
Le uram. Sau le-aş fi urât, dacă lucrul acela întunecat, lipsit de formă, n-ar fi fost în continuare încolăcit strâns în jurul meu şi aş fi simţit altceva decât o antipatie posomorâtă.