Am îndrăznit să privesc în sus la feţele palide, transpirate care ne înconjurau, cu paharele sclipind în lumina care făcea curcubeie a candelabrului, aplauzele lor spărgându-se în jurul meu ca valurile oceanului.
Braţul domnului Locke se desprinse de umerii mei şi el îmi vorbi pe un ton mult mai scăzut.
— Ce fată cuminte. Vino, te rog, să te întâlneşti cu noi în fumoarul din aripa de est la ora zece şi jumătate. Aş dori să-ţi dau cadoul pentru ziua ta.
Făcu alene un cerc cu degetul, pentru a indica la cine se referea prin
„noi”, şi mi-am dat seama că membrii Societăţii se strânseseră în jurul său ca nişte molii în costume de seară. Domnul Havemeyer era, de asemenea, printre ei, privindu-mă cu mâinile înmănuşate odihnind pe baston şi cu un soi de dezgust politicos şi bine-crescut pe chip. Blana de pe ceafa lui Bad se ridică sub palma mea, iar el scoase un mârâit atât de jos, încât l-am simţit ca pe un cutremur submarin.
M-am răsucit şi m-am năpustit orbeşte înapoi, cu Bad urmându-mă
ţeapăn la picior. Îmi pusesem în minte să mă retrag în colţul nostru sigur, invizibil, dar se părea că nu mai reuşesc să ajung acolo. Mulţimea se învârtejea şi se rotea cu mişcări ameţitoare, feţele ei privindu-mă
lacom, cu zâmbete prea largi. Ceva se schimbase – discursul lui Locke mă adusese cu forţa în mijlocul atenţiei, ca pe un elefant de circ care se împotriveşte şi este mânat în arenă cu un băţ cu vârf de fier. Am simţit cum degete înmănuşate îmi atingeau pielea în timp ce treceam, am auzit un râs ca un tril scânteietor. Cineva mă trase de părul ars şi prins cu agrafe.
O voce bărbătească răsună mult prea aproape de urechea mea:
— Domnişoara January, nu-i aşa?
76
O faţă albă cu nuanţe albăstrii se ivi undeva deasupra mea, cu părul blond pieptănat peste cap şi cu bufoni de aur sclipitori.
— Ce fel de nume este ăsta, January?
— Al meu, am răspuns pe un ton înţepat.
Îl întrebasem odată pe tata ce-l îmboldise să-mi pună numele unei luni a anului, şi mai ales al unei luni moarte, cuprinse de îngheţ, ca ianuarie, şi dacă nu existau alte nume mai normale pe care le-aş fi putut avea. „E un nume bun”, spusese el, frecându-şi tatuajele. Şi când am insistat, adăugase: „I-a plăcut mamei tale. Pentru înţelesul lui.”
(Nu te deranja să cauţi sensul. Dicţionarul Webster spune: „Prima lună a anului, alcătuită din treizeci şi una de zile. Din latinescul Januarius, de la Janus, veche zeitate romană.” Foarte lămuritor.)
— Hai, nu fi nepoliticoasă! Nu vrei să vii afară la o plimbare cu mine?
Băiatul mă privea pofticios.
Nu petrecusem prea mult timp cu persoane de vârsta mea, însă
citisem destule poveşti de şcoală ca să ştiu că nu se cuvenea ca domnii să invite tinerele doamne afară, ca să fie singuri în arşiţa întunecoasă a unei nopţi de vară. Dar la urma urmelor, nu eram chiar o doamnă, nu-i aşa?
— Nu, mulţumesc, i-am spus.
El clipi, cu expresia uluită a unui om care ştie că există cuvântul
„nu”, dar care nu l-a mai întâlnit niciodată în faţă. Se aplecă mai aproape, întinzând o mână umedă spre cotul meu.
— Ei, haide…
O tavă de argint cu şampanie îşi făcu apariţia între noi doi şi o voce scăzută, neprietenoasă, spuse:
— Vă pot oferi ceva de băut, domnule?
Era Samuel Zappia, îmbrăcat în impecabila uniformă alb cu negru a unui servitor angajat pentru petrecere.
Abia dacă-l mai văzusem în ultimii doi ani, în principal deoarece căruţa roşie a băcăniei Zappia fusese înlocuită de o camionetă neagră, nou-nouţă, cu cabină închisă, iar eu nu-i mai puteam face cu mâna de la fereastra cabinetului. O dată sau de două ori trecusem pe lângă
prăvălie cu maşina împreună cu domnul Locke şi, privind în urmă, îl văzusem din viteză pe Samuel, descărcând saci cu făină dintr-o remorcă şi uitându-se lung spre lac cu o expresie distantă, visătoare.
Mă întrebasem dacă mai era abonat la The Argosy sau dacă
77
abandonase asemenea fantezii copilăreşti.
Acum aspectul lui era clar şi precis, ca şi cum ar fi ajuns în focalizarea unui obiectiv foto. Pielea avea tot nuanţa aceea auriu-închis, cunoscută în mod misterios drept măslinie; ochii erau tot negri şi strălucitori ca marna şlefuită.
Acum erau fixaţi asupra domnului blond într-o privire hotărâtă, neclintită, pe sub sprâncenele ridicate într-o întrebare de o politeţe prefăcută. Privirea aceea fixă avea ceva neliniştitor, ceva atât de ostentativ lipsit de servilism, încât bărbatul făcu o jumătate de pas înapoi. Se holbă la Samuel cu o expresie de ofensă specifică clasei superioare, care în general îi făcea pe servitori să dea fuga să-i îndeplinească dorinţele, ca să-i reintre în graţii.
Dar Samuel nu se mişcă. O sclipire bizară i se aprinse în ochi, de parcă spera ca tânărul să încerce să-l pedepsească. N-am putut să nu observ felul în care umerii lui Samuel întindeau cusăturile hainei sale apretate, aspectul vânos al mâinii cu care ţinea tava grea; pe lângă el, celălalt părea la fel de palid şi moale ca aluatul necrescut.
Blondul se răsuci pe călcâie, rânjind din buzele subţiri, şi se îndreptă repejor spre protecţia oferită de semenii săi.
Samuel se întoarse spre mine cu o mişcare lină, ridicând un pahar auriu şi scânteietor.
— Poate sărbătorita doreşte şampanie?
Expresia feţei îi era cât se poate de anostă.
„Şi-a amintit de ziua mea.” Dintr-odată, rochia mă făcu să mă simt înfierbântată şi să mă mănânce pielea.