M-am oprit, gâfâind.
Nu-ţi dai seama de-adevăratelea câte sunete mărunte scoate o casă
– ticăitul pendulei, oftatul adierii de vară în geamuri, geamătul podelei de lemn sub o sută de perechi de pantofi scumpi –, până când nu faci să
amuţească o încăpere întreagă. Am apucat zgarda lui Bad de parcă el era cel care avea nevoie să fie ţinut din scurt.
Mâna domnului Locke se strânse pe umărul meu şi zâmbetul lui
80
generos deveni scrâşnit şi dureros de privit.
— Cere-le scuze, îmi şopti.
Maxilarul meu încremeni. O părticică din mine – fata cea cuminte a domnului Locke, fata care nu se plângea niciodată, care-şi vedea de treaba ei şi zâmbea şi zâmbea şi zâmbea – voia să se arunce la picioarele lui şi să-i implore iertarea. Dar cea mai mare parte din fiinţa mea ar fi preferat să moară decât să facă asta.
Ochii lui îi găsiră pe ai mei. Reci, de culoarea oţelului, sfredelindu-mă ca doi ţurţuri de gheaţă…
— Scuzaţi-mă, am scuipat eu cuvintele.
Unul dintre bărbaţii din Societate râse scurt, dispreţuitor.
M-am uitat la domnul Locke, care făcea eforturi să-şi descleşteze dinţii…
— January. Societatea este foarte veche, foarte puternică şi foarte prestigioasă…
— A, da, atât de prestigioasă. Am rânjit. Mult prea prestigioasă
pentru ca oameni ca tatăl meu să fie primiţi în ea, indiferent câte gunoaie fură pentru voi, indiferent câţi bani faceţi vânzându-le în taină
la licitaţie. Am pielea suficient de deschisă la culoare ca să mă înscriu, asta este? Există un grafic pe care-l pot consulta? Mi-am dezgolit dinţii spre ei. Poate că unul dintre voi mă va adăuga la colecţia lui de cranii când voi muri, ca pe un fel de verigă lipsă.
De data asta, tăcerea era absolută, ca şi cum până şi pendula era prea insultată ca să scoată un sunet.
— Se pare că ai crescut o mică răzvrătită, Cornelius. Domnul Havemeyer mă privea cu un zâmbet plin de răutate, răsucind un trabuc neaprins între degetele înmănuşate. Noi te-am avertizat, nu-i aşa?
L-am simţit pe domnul Locke trăgând aer în piept, nu ştiu dacă
pentru a mă apăra sau pentru a mă pedepsi, dar nu-mi mai păsa.
Terminasem cu asta, cu ei, cu fata cuminte care-şi vedea de treaba ei şi cu recunoştinţa pentru fiecare fărâmă de demnitate pe care mi-o azvârleau.
M-am ridicat, simţind cum şampania îmi fâsâie dezgustător în cap.
— Vă mulţumesc, domnilor, pentru cadoul de ziua mea.
Cu asta, m-am răsucit şi am mărşăluit afară pe uşile cu pete de culoare închisă, urmată îndeaproape de Bad, care-mi tropăia la picior.
Mulţimea devenise între timp şi mai transpirată, şi mai zgomotoasă,
81
şi mai beată. Era de parcă aş fi fost prizonieră într-un tablou de Toulouse-Lautrec, cu chipuri verzui care se învârteau în jurul meu cu expresii macabre. Voiam să-l asmut pe Bad asupra lor, numai colţi şi blană de culoarea bronzului brunat. Voiam să urlu până aveam să
răguşesc.
Voiam să desenez o uşă în aer, o uşă către un alt loc, şi să păşesc prin ea.
Tava de argint îşi făcu din nou apariţia lângă cotul meu. O şoaptă
caldă fremătă pe ceafa mea.
— Afară, lângă aripa de vest, în cinci minute.
Tava se făcu nevăzută şi l-am urmărit cu privirea pe Samuel cum aluneca înapoi în rândurile hoardei vorbăreţe.
Când Bad şi cu mine ne-am strecurat afară pe uşa aripii de vest, simţindu-ne ca şi cum am fi scăpat de la un bal demonic, l-am găsit pe Samuel singur. Se sprijinea de zidurile calde încă ale reşedinţei Locke, cu mâinile vârâte în buzunare. Costumul ordonat de chelner arăta de parcă ar fi trecut de curând printr-o încercare de evadare: cravata era slăbită şi mototolită, mânecile cămăşii erau descheiate, haina neagră
dispăruse.
— A, nu ştiam dacă vei veni.
În cele din urmă, zâmbetul i se întinsese de la ochi pe întregul chip.
— Da.