87
să-şi caute de lucru şi, cu toate că obiceiul ei de a hoinări nu era încurajat, cel puţin mătuşile se resemnaseră în privinţa asta.
Dar Ade tot simţea ca şi cum ar fi avut în jurul gâtului o zgardă
invizibilă, cu o lesă care o trăgea înapoi la ferma Larson. Poate că mai dispărea câte două sau patru sau şase zile, mergând clandestin cu trenul spre nord şi dormind în hambarele de tutun ale unor străini, dar într-un final se întorcea mereu acasă. Mama Larson se tânguia despre femeile decăzute, mătuşile ţuguiau buzele, iar Ade mergea la culcare cu inima grea şi visa uşi.
Cu trecerea anilor, zgarda ei se slăbi şi se destrămă, până când ajunse să se mai ţină într-un singur fir de dragoste şi loialitate familială. La moartea Mamei Larson, firul acela se rupse.
Aşa cum se întâmplă cu multe creaturi ţinute în cuşcă şi cu tinerele pe jumătate domesticite, Adei îi luă câteva săptămâni să-şi dea seama că într-adevăr putea pleca. Rămase pentru înmormântarea bunicii în parcela gloduroasă, înghiţită de iederă din capătul îndepărtat al fermei şi-l plăti pe domnul Tullsen să graveze o placă comemorativă de calcar (AICI ODIHNEŞTE ADA LARSON, 1813-1885, MAMĂ PREAIUBITĂ), iar după trei săptămâni se trezi cu inima bătându-i puternic, în cadenţă de marş. Era o dimineaţă strălucitoare de primăvară, plină de promisiuni.
Majoritatea călătorilor cunosc genul ăsta de vreme – când vântul suflă
cald spre vest, dar pământul rece îţi îngheaţă încă tălpile, când mugurii copacilor încep să se desfacă şi înmiresmează aerul cu nebunia secretă
a primăverii – şi ştiu că asemenea zile sunt menite plecărilor.
Ade plecă.
Fiecare mătuşă primi câte o sărutare pe obraz în dimineaţa aceea, în ordine, de la cea mai vârstnică la cea mai tânără. Dacă sărutările fură
mai sincere decât de obicei, iar ochii nepoatei lor aveau o strălucire febrilă, ele nu observară. Doar mătuşa Lizzie îşi ridică privirea de la oul ei fiert.
— Unde te duci, copilă?
— În oraş, spuse Ade pe un ton liniştit.
Mătuşa Lizzie se uită la ea preţ de o clipă lungă, ca şi cum ar fi putut citi intenţiile nepoatei în înclinarea umerilor sau în zâmbetul ei uşor pieziş.
— Ei bine, oftă ea în cele din urmă, noi vom fi aici când te întorci.
88
Ade abia o auzi atunci, deoarece dădea deja buzna afară pe uşa bucătăriei ca o pasăre scăpată din colivie, dar mai târziu avea să revină
asupra acelor cuvinte şi să le răsucească pe toate feţele pentru a găsi alinare în ele, până când se tociră şi deveniră netede ca pietrele de râu.
Întâi se duse în hambarul dărăpănat şi scoase de te miri unde un ciocan, o mână bună de cuie cu floare pătrată, o bidinea din păr de cal şi o cutie ruginită de vopsea cu eticheta Albastru de Prusia.
Îşi luă materialele şi se îndreptă spre vest, către vechea fâneaţă.
Timpul nu lăsase urme prea adânci asupra câmpului. O vreme, fusese cosit şi fânul fusese strâns de către un vecin înstărit, apoi fusese abandonat din nou; câteva echipe de topografi se agitaseră pe acolo cu intenţia de a construi o casă de expediţii pe malul fluviului, însă
constataseră că terenul era prea jos. Acum rămăsese doar o linie de demarcaţie din sârmă ghimpată ruginită, cu un semn de tablă pe care scria că era o proprietate privată şi sugera că nimeni n-ar trebui s-o încalce. Ade se strecură pe sub ea fără să încetinească.
Scândurile rămase după dărâmarea căsuţei nu fuseseră niciodată
luate de acolo, ci fuseseră lăsate să putrezească într-o învălmăşeală de caprifoi şi vrejuri de cârmâz. Ade îngenunche înaintea cherestelei vechi, plină de gânduri profunde şi tăcute, care o străbăteau ca nişte râuri subterane, şi scotoci prin morman după bucăţi de lemn neputrezite, scoabe şi balamale vechi. Viaţa la fermă fără unchi sau fraţi o făcuse să dobândească abilităţi de tâmplărie mai mult decât acceptabile, aşa că-i luă doar vreo oră să înjghebe de bine, de rău un cadru şi o uşă. Bătu cadrul în pământ cu ciocanul şi prinse în el uşa improvizată din resturi. Aceasta scârţâia în adierea ce venea dinspre fluviu.
Doar după ce termină cu totul, iar uşa era zugrăvită în albastru-închis, de culoarea catifelată a oceanului, înţelese pe deplin ce făcea: pleca, poate pentru o perioadă îndelungată, şi voia să lase ceva în urmă. Un fel de monument comemorativ, precum piatra de la căpătâiul Mamei Larson, care să marcheze amintirile ei despre băiatul-fantomă
şi vechea căsuţă. De asemenea, nu se putea împiedica să spere, măcar un pic, că într-o zi uşa s-ar putea deschide din nou şi ar duce altundeva. Asta, din experienţa mea demnă de luat în seamă, era o speranţă falsă. Odată închise, Uşile nu se redeschid.
Ade abandonă uneltele mătuşilor şi străbătu pe jos cei câţiva kilometri până în oraş. Ajunsă acolo, îşi vârî părul sub o pălărie de
89
piele atât de purtată şi lipsită de orice formă, încât îi atârna pe cap ca un animal adormit şi merse la docuri, ca să aştepte un vapor cu aburi convenabil. Şi asta părea să semene mai puţin cu întocmirea unui plan şi mai mult cu înotul în avalul fluviului, purtată de o forţă mai mare şi mai nebună decât ea însăşi, către mări necunoscute. Nu se opunea, ci lăsa apele invizibile s-o înghită cu totul.
Îi luă două zile de hoinăreală şi rugăminţi până să găsească o navă
cu aburi a cărei situaţie era îndeajuns de disperată încât s-o ia la bord ca marinar de punte. Nu sexul ei o împiedica; pantalonii cu dâre de vopsea şi bluza largă de bumbac îi ofereau o deghizare suficientă, iar faţa ei pistruiată avea trăsături pătrăţoase care o făceau să arate mai degrabă ca un băiat frumuşel, decât ca o fată drăguţă.
(Cel puţin aşa ar fi înregistrat un dagherotip, dacă Ade ar fi pozat vreodată pentru unul. Dar fotografiile, precum oglinzile, sunt mincinoşi notorii. Adevărul este că Adelaide era cea mai frumoasă
făptură pe care am văzut-o eu pe lumea asta sau în oricare alta, dacă
înţelegem frumuseţea ca pe ceva plin de vitalitate, feroce, care arde în miezul unui suflet şi care aprinde tot ce atinge.) Totuşi ceva din ochii ei îi făcea pe navigatorii înţelepţi să ezite –
ceva care vorbea despre abandon şi neînfricare, despre o persoană
periculos de desprinsă de propriul viitor. Doar dintr-o întâmplare, vaporul Regina Sudului era pilotat de un căpitan fără experienţă, care angajase trei beţivi şi un hoţ undeva în amonte, iar acum era atât de nerăbdător să-i înlocuiască, încât o angajă pe Ade fără s-o întrebe altceva în afară de nume şi destinaţie. În jurnalul de bord al Reginei, acestea au fost înscrise ca „Larson” şi „Altundeva”.
În acest moment, chiar când picioarele o purtau pe Ade aproape dansând pe scândurile văruite ale punţii unui vas cu zbaturi de pe Mississippi, trebuie să ne întrerupem. Viaţa domnişoarei Larson de aici înainte este o poveste neobişnuită, însă nu misterioasă sau de necunoscut. Mi-a fost posibil să mă comport ca un istoric, cernând prin interviuri şi dovezi pentru a crea o poveste acceptabilă despre maturizarea unei fete. Dar din acest punct, povestea Adei devine mai grandioasă, mai ciudată şi mai sălbatică. Ea intră în mit şi în basm, strecurându-se pieziş şi nevăzută prin fisurile istoriei consemnate, aşa cum fumul se înalţă prin frunzişul des al pădurii. Niciun învăţat, indiferent cât de inteligent sau meticulos ar fi, nu poate întocmi hărţi pentru fum şi mit în paginile pe care le scrie.
90