El îi făcu cu ochiul. Ea îi răspunse la fel.
Când Expoziţia doctorului Carver despre Munţii Stâncoşi şi preerii plecă din Chicago în seara următoare, Ade şi Frank erau înghesuiţi amândoi în ungherul lui din vagonul artiştilor. Astfel, Ade suferi întocmai acea cădere în dizgraţie de care se temeau cel mai tare mătuşile şi bunica ei, şi prin aceasta făcu o descoperire: femeilor decăzute li se acordă o anumită libertate6. Plătea un oarecare preţ
social – câteva dintre artistele de circ refuzau să-i vorbească în cortul în care luau prânzul, iar bărbaţii făceau presupuneri nefericite despre disponibilitatea ei –, dar în general orizonturile ei se extindeau, în loc să se îngusteze. Se trezi înconjurată de o lume subterană aglomerată, plină de bărbaţi şi femei care căzuseră fiecare în felul său, prin băutură
sau viciu sau pasiune, ori doar din pricina culorii pielii. Era aproape ca şi cum ar fi găsit o uşă în propria ei lume.
Potrivit spuselor lui Frank, au urmat câteva săptămâni de mulţumire, în care s-au deplasat huruind în sus şi-n jos prin estul Statelor Unite, în vagoanele de tren zugrăvite în albastru şi alb ale spectacolului despre Munţii Stâncoşi, însă apoi Ade începuse să devină
agitată. Frank îi spunea poveşti ca să-i distragă atenţia.
— Ţi-am povestit vreodată despre Nor-Roşu? o întrebase el. Jur că
n-am mai întâlnit niciodată o femeie care să iubească mai mult o poveste bună.
Frank îi povestise despre tânărul şi curajosul şef de trib Lakota, care dezlănţuise iadul într-un mod nou şi cumplit asupra armatei americane şi a garnizoanelor de pe malul râului Powder. Îi spusese şi despre abilitatea supranaturală a şefului de trib de a întrezări soarta luptelor folosind o mână de oase sculptate.
— N-a spus niciodată de unde avea oasele alea, dar umblau zvonuri că, pe când era copil, dispăruse vreme de un an, apoi se întorsese cu un săculeţ cu oase dintr-un alt loc.
— Unde dispăruse? întrebase Ade, iar Frank îşi amintea că ochii îi deveniseră rotunzi şi negri ca luna nouă.
— Undeva în amonte pe râul North Platte, cred. Oriunde ar fi fost, poate că s-a întors acolo, fiindcă a dispărut după ce s-a găsit aur în Dealurile Negre şi tratatul de pace a fost rupt. Cred că asta i-a frânt inima.
Ade plecase înaintea zorilor. Lăsase un bilet, pe care domnul True a
96
refuzat să mi-l arate, dar pe care încă-l păstrează, şi cizmele prea mari pentru ea, care-i veneau oricum mai bine lui Frank. Domnul True n-a mai văzut-o şi n-a mai primit niciodată veşti de la ea.
Dacă exista o uşă undeva în North Platte, Nebraska, eu n-am descoperit-o niciodată. Oraşul, când l-am găsit, era teribil de sărac, bătut de vânturi şi amărât. Un bătrân dintr-un bar prăpădit îmi spuse categoric că ar trebui să plec şi să nu mă mai întorc, pentru că, dacă
exista vreun asemenea loc, cu siguranţă nu-mi aparţinea mie, iar el nu considera că indienii din tribul Oglala Lakota avuseseră parte vreodată
de vreun bine pentru că-şi dezvăluiseră secretele străinilor. Am părăsit oraşul în dimineaţa următoare.
Aceasta era doar una dintre zecile de uşi pe care le descoperi Ade în anii ei flămânzi. Mai jos am inclus o listă parţială a celor care au fost confirmate de mine:
În 1889, Ade se afla pe insula Prince Edward, muncind pentru un bătrân cultivator de cartofi, în urmărirea a ceva ce ea numea „poveşti zâneşti”, adică cu zâne. Agricultorul îi spuse despre un vecin demult răposat, care găsise o tânără lângă grotele marine. Ochii tinerei erau ciudat de depărtaţi, negri ca păcura, şi nu grăia în nicio limbă
omenească. Ade îşi petrecu următoarele zile explorând ea însăşi grotele de pe coastă, până într-o după-amiază, când nu se mai întoarse.
Bietul cultivator de cartofi era convins că se înecase, până când reapăru opt zile mai târziu, mirosind a oceane secrete şi reci.
În 1890, Ade muncea pe un vapor cu aburi care îşi croia drum prin Bahamas ca un pescăruş beat, când se pare că a auzit poveştile despre rebeliunea condusă de Toussaint Louverture şi despre cum trupele lui pur şi simplu s-au topit şi au dispărut în regiunea muntoasă, aproape ca prin magie. Rutele maritime din acea vreme ocoleau Haiti ca şi cum ar fi fost bântuit de ciumă, aşa că Ade părăsi vaporul cu aburi şi mitui un pescar s-o ducă din Matthew Town pe coasta înverzită şi dantelată
a Haitiului.
Găsi uşa lui Toussaint după săptămâni de poticneli pe drumurile forestiere pline de noroaie din regiunea muntoasă. Era un tunel lung, peste care se încâlceau rădăcinile unui copac de acacia noduros. Nu descrise niciodată ce a găsit de cealaltă parte şi s-ar putea să nu aflăm niciodată: peste câţiva ani, parcela aceea a fost cumpărată, defrişată şi transformată în plantaţie de trestie de zahăr.
În acelaşi an, Ade a mers pe urmele poveştilor despre monştrii cu
97
ochi de gheaţă, a căror privire putea împietri persoanele nechibzuite, şi sfârşi într-o bisericuţă uitată din Grecia. Acolo ea găsi o uşă (neagră, cu contururile acoperite de chiciură) şi trecu prin ea. De cealaltă parte, descoperi o lume sfâşiată de vânturi, brutal de rece, pe care ar fi părăsit-o cu dragă inimă, doar că fu imediat atacată de o bandă de sălbatici spălăciţi, înveşmântaţi în piei de animale. Aşa cum povesti mai târziu, ei îi furară tot ce avea, „până la lenjeria de corp”, răcniră la ea o vreme, apoi o duseră târâş înaintea femeii ce le era căpetenie, care nu răcni, ci doar îşi pironi privirea asupra Adei şi îi spuse ceva în şoaptă.
— Aproape că am înţeles ce-mi zicea, jur cu mâna pe inimă. Îmi spunea că ar trebui să mă alătur tribului ei, să lupt împotriva duşmanilor lor, să adaug bogăţii în cuferele lor şi aşa mai departe. Jur că aproape am făcut-o. Era ceva în ochii aceia – de culoare foarte deschisă, plini de o putere rece. Dar în cele din urmă am refuzat.
Ade nu intră în amănunte despre consecinţele refuzului ei, însă
localnicii greci au raportat că au văzut o americancă cu ochi sălbatici cutreierând străzile îmbrăcată doar în mantie de blană, având uşoare degerături şi o suliţă ce arăta primejdios. (Voi povesti mai târziu propria-mi experienţă cu această uşă.)
În 1891, Ade descoperi o arcadă mozaicată în umbrele Marelui Bazar din Istanbul şi se întoarse de acolo cu discuri aurii mari, despre care pretindea că sunt solzi de dragon. Vizită Santiago şi insulele Falkland, contractă malarie în Leopoldville şi dispăru pentru câteva luni în colţul de nord-est al statului Maine. Acumulă pe piele praful altor lumi precum zece mii de parfumuri şi lăsă în urmă o mulţime de bărbaţi plini de dor şi constelaţii de poveşti imposibile.
Însă nu zăbovi niciodată prea mult timp, nicăieri. Majoritatea observatorilor mi-au spus că era doar o hoinară, mânată să meargă
dintr-un loc în altul de aceleaşi îndemnuri necunoscute care fac rândunelele să zboare spre sud, dar eu cred că era mai curând asemenea unui cavaler într-o misiune. Cred că ea căuta o anumită uşă
şi o anumită lume.
În 1893, în toiul primăverii înveşmântate într-o mantie de zăpadă a celei de-a douăzeci şi şaptea aniversări a sa, o găsi.
Povestea călătorea în felul obişnuit al poveştilor, rostogolindu-se
98
din gură în gură de-a lungul căilor ferate şi a drumurilor ca o boală