— Domnul Locke a spus…
Jane strâmbă din nas şi făcu un gest de parcă ar fi alungat un ţânţar.
— Locke nu e Dumnezeu, January.
„La fel de bine ar putea fi.” N-am zis nimic, dar ştiam că expresia încăpăţânată de pe chipul meu îi arăta că refuz să-i accept spusele.
Jane oftă, dar când vorbi din nou, vocea ei era mai blândă, aproape ezitantă.
— Am motive să cred – tatăl tău şi-a luat anumite măsuri de precauţie – …ei bine, n-am renunţat la Julian, nu încă. Poate nici tu n-ar trebui s-o faci.
Lucrul întunecat păru să se strângă mai mult în jurul meu, o cochilie invizibilă de melc marin, care mă apăra de cuvintele ei, pline de speranţă şi de cruzime. Am închis din nou ochii şi m-am rostogolit, întorcându-mă cu spatele la ea.
— N-am chef de cafea. Mulţumesc.
Jane inspiră adânc. Oare o ofensasem? Bine. Poate că va pleca fără a se preface că-mi va simţi lipsa, fără false promisiuni că vom ţine legătura.
Dar apoi şuieră:
— Ce-i asta?
I-am simţit mâna cotrobăind prin cearşafurile de la spatele meu.
Ceva mic, de formă aproape pătrată, alunecă de sub mine.
M-am ridicat în şezut şi am văzut că ţinea strâns Cele zece mii de Uşi, cu buricele degetelor albite acolo unde apăsau pe copertă.
— E a mea, dacă nu te…
104
— De unde o ai?
Vocea îi era perfect liniştită, dar ciudat de insistentă.
— A fost un cadou, aşa cred, am zis, apărându-mă.
Însă nu mă asculta. Răsfoia cartea cu mâini care tremurau uşor, cu ochii alergând peste cuvinte ca şi cum ar fi fost nişte mesaje de o importanţă vitală, scrise doar pentru ea. Am simţit o gelozie ciudată, ilogică.
— Spune ceva despre irimu? Femeile-leopard? A găsit el oare…
În uşă se auzi un ciocănit repetat şi aspru. Bad se ridică în picioare, cu un colţ alb dezvelit.
— Domnişoară Jane? Domnul Locke ar dori să stea de vorbă cu dumneavoastră între patru ochi, vă rog.
Era Stirling, care suna, ca de obicei, precum o maşină de scris care învăţase cumva să meargă şi să vorbească.
Jane şi cum mine ne-am privit lung. În cei doi ani pe care-i petrecuse ea în reşedinţa Locke, domnul Locke nu-i spusese niciodată nici măcar o vorbă între patru ochi, şi abia dacă-i adresase zece cuvinte în public.
O privea ca pe o necesitate regretabilă, ca pe o vază urâtă pe care cineva este obligat s-o păstreze, deoarece a primit-o cadou de la un prieten.
Am urmărit-o înghiţindu-şi emoţia aceea ciudată care-i făcuse palmele să lase pete întunecate, umede pe cartea legată în piele.
— Vin îndată, domnule Stirling, mulţumesc.
De dincolo de uşă, acesta îşi drese glasul cu un zgomot perfecţionat în mod profesionist.
— Acum, vă rog.
Jane închise ochii, încleştând maxilarele de frustrare.
— Da, domnule! îi strigă.
Se ridică în picioare, vârând cartea mea în buzunarul fustei, iar palma îi poposi pe ea de parcă voia să se asigure încă o dată că există.
Pe un ton mult mai scăzut, spuse printre dinţi:
— Vorbim când mă întorc.
Ar fi trebuit s-o apuc de fustă şi să-i cer o explicaţie. Ar fi trebuit să-i zic domnului Stirling să-şi ţină pliscul şi să mă bucur de tăcerea şocată
care ar fi urmat.
Dar n-am făcut-o.
Jane se răsuci pe călcâie şi ieşi în hol şi totul redeveni tăcut şi neclintit, cu excepţia vârtejului agitat de particule de praf pe care le
105