deranjase în trecere. Bad sări pe podea, se întinse şi se scutură. O ceaţă
de peri fini de culoarea bronzului se alătură prafului, scânteind aurie în razele de soare.
M-am prăbuşit la loc pe saltea. Auzeam sunetele clare scoase de foarfecii grădinarului, care tundea ceva afară. Huruitul îndepărtat al unui automobil ce rula dincolo de porţile de fier forjat. Bătăile prea repezi ale inimii mele, care se zbătea înapoia coastelor ca şi cum cineva ar fi ciocănit frenetic la o uşă încuiată.
Domnul Locke îmi spusese că tata era mort. „Acceptă asta”, îmi spusese, iar eu aşa făcusem. Dar dacă…?
Simţeam o epuizare dureroasă în membre. Câţi ani din viaţă îmi petrecusem aşteptându-l pe tata, crezând că se va întoarce mâine sau poimâine? Dând năvală să iau corespondenţa, căutându-i scrisul de mână ordonat în vraful de scrisori? Sperând şi încercând să nu sper la ziua în care avea să vină acasă şi să spună „January, a sosit vremea”, iar eu să plec cu el în necunoscutul strălucitor?
Cu siguranţă, mă puteam cruţa de această ultimă şi cea mai mare dezamăgire.
Îmi doream ca Jane să-mi fi lăsat cartea. Voiam să fug din nou, înapoi în misiunea Adei de a-l găsi pe băiatul-fantomă. Îşi petrecuse atâţia ani căutând, agăţându-se de cel mai subţire şi îndoielnic fir de speranţă. M-am întrebat ce ar fi făcut ea în locul meu.
„M-aş duce să aflu eu însămi.” Răspunsul veni rostit de o voce calmă, cu accent sudist, care m-am gândit că trebuie să fie chiar vocea Adei, dacă ea ar fi fost o persoană, şi nu un personaj de ficţiune. Răsunase limpede şi puternic în mintea mea, de parcă aş mai fi auzit-o şi altădată. „M-aş duce să-l găsesc.”
Stăteam nemişcată, simţind cum un tremurat primejdios mi se răspândeşte din piept, ca o febră bruscă.
Însă o voce mai matură, care suna foarte moderat, îmi aminti că Cele zece mii de Uşi era doar un roman şi că romanele sunt sfetnici în care nu te poţi încrede. Ele nu sunt interesate de raţiune sau de moderaţie; îţi vând tragedii şi suspans, haos şi încălcări ale regulilor, nebunie şi suferinţă – şi te îndrumă spre ele cu toată viclenia vestitului cântăreţ
din fluier care atrăgea şobolanii în apele râului.
Ar fi mai înţelept să stau aici, să-l implor pe domnul Locke să mă
lase să-i reintru în graţii după dezastrul de azi-noapte şi să-mi ţin visurile copilăreşti sub cheie, acolo unde le este locul. Să învăţ să uit
106
sunetul jos şi sincer al vocii tatei rostind „Îţi promit”.
„Nu te-ai mai întors după mine. Nu m-ai mai salvat.”
Dar – dacă eram curajoasă şi temerară şi foarte nesăbuită – poate, dacă ascult de vocea aceea calmă şi neînfricată din inima mea, atât de familiară şi totodată atât de străină, voi reuşi să ne salvez pe amândoi.
Nu mă aşteptam să văd pe cineva în drum spre ieşire. Ar fi trebuit –
câţiva bărbaţi din Societate rămăseseră în reşedinţă în calitate de oaspeţi de onoare ai lui Locke, ocupând apartamentele de oaspeţi bătătoare la ochi de la etajul întâi, iar casa era încă plină de servitori angajaţi cu ziua, care făceau curat după petrecere –, dar Fuga de Acasă
implică un anumit scenariu vechi de când lumea: Bad şi cu mine aveam să ne strecurăm pe uşa din faţă şi apoi s-o luăm pe alee ca şi cum am fi fost două fantome. Mai târziu, Locke poate că ar fi dat buzna în camera mea şi ar fi găsit biletul de la mine (ce nu conţinea informaţii de interes, însă era scris pe un ton care cerea iertare, mulţumindu-i pentru anii de generozitate şi bunătate), apoi ar fi înjurat în barbă.
Poate chiar s-ar fi uitat pe fereastră după mine, mult prea târziu.
Doar că domnul Locke era în hol. La fel şi domnul Havemeyer.
— …doar un copil, Theodore. Am să rezolv totul într-o zi sau două.
Locke era cu spatele la mine, cu o mână făcând gesturile pline de încredere ale unui bancher care-l linişteşte pe un client nervos, iar cu cealaltă ţinând haina lui Havemeyer. Acesta tocmai se întindea după
ea, cu îndoială pe chip, când mă zări în capul scărilor.
— Ah. Iat-o şi pe răzvrătita ta nepreţuită, Cornelius.
Zâmbetul lui Havemeyer doar aducea a zâmbet, în sensul că buzele îi erau arcuite, iar dinţii dezveliţi. Locke se întoarse. I-am urmărit expresia feţei trecând de la o dezaprobare rece la consternare, cu gura deschizându-i-se uşor.
Sub privirea aceea încruntată, care părea să întrebe ce-i cu toate prostiile astea, am simţit că ezit. Încrederea care mă purtase cu o forţă
ameţitoare până aici – făcându-mă să mă îmbrac cu hainele cele mai rezistente, să-mi îndes într-o geantă de pânză tot felul de lucruri aproape la întâmplare, să scriu două bilete şi să le aranjez artistic – a şovăit şi eu m-am simţit dintr-odată cam ca un copil care anunţă că
fuge de-acasă. Îmi trecu prin minte că-mi pusesem în bagaj cel puţin nouă sau zece cărţi, dar nicio pereche de ciorapi de schimb.
107
Locke deschise gura şi pieptul i se umflă, pregătindu-se pentru prelegerea ce urma, dar eu tocmai îmi dădusem seama de ceva. Dacă el era aici, jos, cu Havemeyer, însemna că terminase deja întrevederea cu Jane, însă ea nu venise înapoi.
— Unde-i Jane? l-am întrerupt.
Ea ar fi trebuit să se întoarcă în camera noastră şi să găsească
biletul pe care-l ascunsesem în cartea Tom Swift şi maşina lui zburătoare. Apoi avea să mi se alăture în Boston, să rezerve bilete pe un vapor cu aburi spre est, iar aventura noastră urma să înceapă. Dacă
îşi dorea asta; planul meu isteţ evitase necesitatea de a o întreba în faţă
şi posibilitatea de a o auzi că spune nu.
Chipul lui Locke se albise de iritare.
— Întoarce-te în camera ta, copilă. Mă voi ocupa de tine mai târziu.