Bucuria nebună, care mi se urcă îndată la cap, ameninţa să mă
înghită cu totul, urmată de o oboseală dureroasă – o întunecime cleioasă, ameţitoare, care pulsa îndărătul ochilor –, dar n-aveam timp pentru ea. „Bad.”
Am alergat cu picioarele tremurându-mi, ţâşnind pe lângă câţiva oaspeţi pe care i-am făcut să tresară, pe lângă vitrinele cu etichetele lor de alamă ordonate, şi m-am repezit în jos pe scări.
Scena din hol se schimbase: Havemeyer plecase, uşa de la intrare încă rămânând deschisă în urma lui, iar domnul Locke vorbea cu unul dintre servitorii săi mătăhăloşi pe un ton răspicat şi scăzut. Bărbatul încuviinţa din cap, ştergându-se pe mâini cu un prosop alb, pe care lăsa urme de culoarea ruginii. Sânge.
— Bad! am dat să strig, dar pieptul mi se strânse, golit de aer.
Chipurile lor se întoarseră brusc spre mine.
— Ce-aţi făcut?
Acum aproape şopteam.
Niciunul dintre ei nu-mi răspunse. Omul lui Havemeyer mă privea cu o expresie speriată, clipind des, ca un om care se îndoieşte de ceea ce vede cu ochii lui.
— Am încuiat-o înăuntru, domnule, jur că aşa am făcut, exact cum a zis domnul Havemeyer – cum de-a…
— Linişte! şuieră Locke, iar gura omului se închise cu zgomot. Ieşi afară, acum.
Bărbatul se strecură pe uşă pe urmele stăpânului său, privind spre mine peste umăr cu o suspiciune temătoare.
Locke se întoarse din nou spre mine, ridicând mâinile împăciuitor ori în semn de frustrare, nu-mi păsa care.
— Unde-i Bad?
Încă nu aveam destul aer în plămâni, ca şi cum coastele îmi erau strânse într-un pumn uriaş.
— Ce i-au făcut? Cum ai putut să-i laşi?
— Stai jos, copilă.
— La naiba cu statul jos.
Nu-i vorbisem nimănui astfel în viaţa mea, dar acum membrele îmi tremurau, cuprinse de o fierbinţeală care punea stăpânire pe mine.
113
— Unde e? Şi Jane, am nevoie de Jane – dă-mi drumul!…
Domnul Locke ajunsese în dreptul scărilor şi mă apucase dur de bărbie, apăsându-mi maxilarul cu degetele. Îmi ridică faţa spre el, cu ochii în ochii mei.
— Stai. Jos.
Am simţit un tremur în picioare, care mi se înmuiară. Mă prinse de un braţ şi mă duse aproape pe sus în cea mai apropiată încăpere laterală – Sala Safariului, un salon plin cu capete de antilopă împăiate şi cu măşti făcute din lemn tropical închis la culoare – şi mă azvârli într-un fotoliu. M-am agăţat de mânerele lui, clătinându-mă cuprinsă
de ameţeală şi încă copleşită de epuizarea aceea bolnăvicioasă.
Locke trase alt scaun din cealaltă parte a camerei, cutând covorul sub picioarele sale, şi se aşeză în faţa mea atât de aproape, încât genunchii lui îi împingeau pe ai mei. Se lăsă pe spate, într-o postură de calm fals.
— Mi-am dat toată silinţa cu tine, ştii bine, spuse el pe un ton amabil. Toţi anii ăştia petrecuţi având grijă de tine, şlefuindu-te, protejându-te… Dintre toate obiectele din colecţia mea, pe tine te-am preţuit cel mai mult. Încleştă mâna în pumn în semn de frustrare. Şi cu toate astea, insişti să te arunci în faţa pericolului.
— Domnule Locke, te rog, Bad…
Se aplecă în faţă, cu ochii săi arctici pironiţi într-ai mei, cu mâinile sprijinite pe braţele fotoliului meu.
— De ce n-ai putut învăţa să-ţi vezi de treaba ta?
Vocea îi deveni scăzută în timp ce rostea ultimele cuvinte, încărcată
de un accent străin, gutural, pe care nu-l recunoşteam. Am tresărit; se îndepărtă şi inspiră adânc.
— Spune-mi, cum ai ieşit din camera ta? Şi cum, în numele tuturor zeilor, ai aflat despre anomalii?
„Vorbeşte despre Uşi?”
Pentru prima dată de când auzisem zgomotele acelea oribile de cizme care izbesc în carne, Bad fu alungat cu totul din mintea mea. Dar nimic nu părea să-i poată lua locul, în afara gândului îndepărtat că nu domnul Locke fusese cel care îmi dăduse Cele zece mii de Uşi.
— N-a fost tatăl tău, cred că putem fi destul de siguri. Pe cărţile alea poştale micuţe şi lipsite de entuziasm abia era loc pentru timbre. Locke pufni pe sub mustaţă. A fost africanca aia nenorocită?
L-am privit, clipind.
114
— Jane?
— Oho, deci clar are ceva de-a face cu asta! Bănuiam eu. Îi vom da de urmă mai târziu.