Bad.
Am încercat să fug. Chiar am încercat. Dar picioarele încă-mi erau slăbite şi nesigure, iar Locke mă înşfăcă de mijloc înainte de a fi reuşit să ies din salon.
Mă târî spre dulapul pentru haine, în timp ce-l zgâriam şi-l scuipam, şi mă azvârli înăuntru aşa cum un bucătar aruncă bucăţile de carne de viţel pentru friptură în lada frigorifică. Uşa dulapului se trânti şi m-am trezit întemniţată în întuneric, doar în compania mirosului greu, învechit, de haine de blană nepurtate, şi a sunetului propriei mele respiraţii.
— Domnule Locke? Vocea îmi era tremurătoare şi ascuţită.
Domnule Locke, te rog, îmi pare rău…
Am bolborosit, am implorat, am plâns. Uşa nu s-a deschis.
O bună eroină se presupune că stă băţoasă în temniţă, formulând planuri curajoase de evadare şi urându-şi inamicii din toată inima şi pe bună dreptate; în schimb, eu am implorat, tremurând şi cu ochii umflaţi.
În cărţi e uşor să urăşti oamenii. Şi mie îmi place să citesc şi ştiu cum personajele pot deveni Ticăloşi dintr-o întorsătură de condei (acel T mare seamănă cu nişte pumnale încrucişate). Doar că în viaţa reală
nu-i deloc aşa. Domnul Locke era în continuare cine fusese întotdeauna pentru mine – bărbatul mereu la costum, care mă luase sub aripa sa ocrotitoare când propriul meu tată nu se deranjase să mă
crească. Nici măcar nu voiam să-l urăsc; voiam doar să anulez totul, să
dau timpul înapoi astfel încât ultimele câteva ore să nu mai existe.
Nu ştiu cât am aşteptat în dulap. Aceasta este acea parte a poveştii în care timpul devine capricios şi pâlpâie ca o lampă care stă să se stingă.
În cele din urmă, la uşa din faţă se auzi o bătaie, iar vocea domnului Locke spuse:
— Intraţi, intraţi, domnilor. Slavă Domnului că aţi venit! se auziră
foşnete, apoi paşi şi scârţâitul balamalelor. E un pic sălbatică acum.
Sunteţi siguri că-i puteţi face faţă?
117
O altă voce spuse că nu va fi deloc greu; el şi personalul său aveau foarte multă experienţă în asemenea chestiuni. Poate că domnul Locke ar dori să se retragă într-o altă încăpere, ca să evite orice neplăcere?
— Nu, nu. Aş vrea să văd lucrurile duse la bun sfârşit.
Mai multe zgomote de cizme. Apoi sunetul uşii de la dulap care era descuiată şi deschisă, după care siluetele a trei bărbaţi se profilară în lumina după-amiezii. Mâini dure, cu mănuşi, se încleştară în jurul braţelor mele şi mă târâră spre holul de la intrare, fiindcă picioarele îmi erau amorţite.
— Domnule Locke, te rog, nu ştiu nimic, n-am vrut, nu-i lăsa să mă
ia…
O cârpă îmi fu apăsată pe nas şi pe gură, umedă şi dulce ca mierea.
Am ţipat în ea, dar se făcu din ce în ce mai mare, până când mi-am simţit ochii şi membrele acoperite de întunecimea ei îndulcită, care amortiza orice sunet.
Ultima mea senzaţie a fost una de uşurare îndepărtată; măcar în întuneric nu mai trebuia să văd ochii plini de milă ai domnului Locke aţintiţi într-ai mei.
Primul lucru pe care-l observi e mirosul. Încă dinainte de a te trezi, mirosul se învârte în întuneric cu tine: scrobeală şi amoniac şi leşie, însoţite de altceva care ar fi putut fi panică, distilate şi fermentate între pereţii de spital decenii de-a rândul. Simţi şi propriul tău miros, unsuros, transpirat, ca şi cum ai fi o bucată de carne lăsată pe masa din bucătărie.
De aceea, când am deschis ochii – un proces foarte asemănător cu acela de dezlipire a două caramele care ţi s-au topit în buzunar – n-am fost surprinsă să mă găsesc într-o încăpere nefamiliară, cu pereţi verzui-cenuşii. Toate obiectele fireşti dintr-un dormitor păreau să
lipsească, lăsând loc doar unei întinderi netede de podea ceruită şi celor două ferestre înguste, care păreau insuficiente. Până şi lumina soarelui care pătrundea prin ele îşi pierdea cumva strălucirea.
Îmi simţeam muşchii desprinşi, de parcă se desfăcuseră de pe oase, iar capul îmi bubuia. Eram îngrozitor de însetată. Dar n-a început să-mi fie frică de-a binelea până când am încercat să duc mâna la betelie, ca să ating moneda de argint, şi n-am reuşit: nişte chingi moi, de lână, îmi încătuşau încheieturile mâinilor.
118
Faptul că mă temeam nu schimbă nimic, desigur, în afară de a mă
face să transpir şi mai tare.
Am zăcut acolo cu frica mea, cu capul care-mi bubuia şi cu gura încleiată ore în şir, gândindu-mă la Bad, şi la Jane, şi la tata şi la cât de dor îmi era de mirosul prăfuit, de vechi, al reşedinţei Locke. Şi la cât de mult se înrăutăţise totul. Când au sosit în cele din urmă infirmierele, mă simţeam deja stoarsă de atâta aşteptare.
Infirmierele erau femei cu voinţă de fier, cu mâini înăsprite de leşie şi cu voci convingătoare.
— Hai să ne ridicăm în şezut acum şi să mâncăm, fii fată cuminte, îmi ordonară ele, şi am fost.
Am mâncat ceva moale şi fără gust care s-ar putea să fi fost odinioară terci de ovăz, am băut trei pahare de apă, am făcut pipi la comandă într-o ploscă de oţel şi chiar m-am culcat la loc pe pat când mi-au cerut şi le-am lăsat să-mi strângă din nou chingile în jurul încheieturilor mâinilor.
Singurul meu act de rebeliune (Doamne, unul jalnic de mărunt!) a fost să strecor moneda de la betelie şi să o strâng, fierbinte şi rotundă, în palmă. Am supravieţuit primei nopţi ţinând-o în mână şi visând regine cu chipul de argint care navigau, libere, pe mări străine.
A doua zi, de dimineaţă, eram convinsă că un puhoi de doctori sumbri avea să vină în orice moment să-mi administreze medicamente sau bătăi, aşa cum făceau în cele mai senzaţionale articole din ziare despre aziluri. Mi-au trebuit multe ore de zăcut pe spate, în care am privit fix lumina scăzută ce înainta cu încetinitorul pe podea, ca să-mi amintesc lecţia pe care o învăţasem în copilărie: nu durerea sau suferinţa distrug o persoană, ci doar timpul.
Timpul, care ţi se aşază pe piept ca un balaur cu solzi negri; minutele ticăind aşa cum clămpănesc nişte gheare pe duşumea, orele plutind pe lângă tine cu aripi ce miros a sulf.