învăţând să practice reţinerea şi echilibrul, ca să nu-şi epuizeze propria viaţă.
Cele care au acest talent sunt denumite în diferite feluri pe diferitele insule, însă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că s-au născut cu un ceva anume pe care studiul, oricât de serios, nu-l poate imita. Natura exactă a acelui ceva este subiect de dispută printre învăţaţi şi preoţi.
Unii au afirmat că este legată de siguranţa de sine sau de orizontul imaginaţiei, sau poate doar de puterea voinţei lor (pentru că se ştie că
ele sunt persoane care nu ascultă de nimeni şi de nimic)8. De asemenea, există un puternic dezacord în privinţa a ceea ce ar trebui făcut cu asemenea persoane şi cum s-ar putea limita cel mai bine haosul pe care îl provoacă în mod firesc. Există insule unde anumite credinţe susţin că scriitoarele sunt cele prin care se manifestă voinţa zeului lor şi că ar trebui tratate ca nişte sfinte binecuvântate. În sud există mai multe oraşe care au proclamat că scriitoarele lor trebuie să
trăiască separat de persoanele neînvăţate, ca să nu le infecteze cu imaginaţia lor nesupusă. Asemenea extreme sunt, însă, rare; majoritatea Cetăţilor găsesc un rol funcţional şi totodată respectabil pentru scriitoarele lor şi apoi pur şi simplu îşi văd de treabă.
Aşa stăteau lucrurile pe insulele ce înconjurau marea Amarico.
Scriitoarele talentate erau cel mai adesea angajate de universităţi şi lumea se aştepta ca ele să se dedice binelui civic, acordându-le numele de familie Wordworker17.
Există, aşa cum ar spune vechea mea cunoştinţă, zece mii de alte deosebiri între lumea aceea şi lumea voastră. Multe dintre ele sunt prea insignifiante ca să merite a fi documentate. Aş putea descrie felul în care mirosurile de apă sărată şi de soare au impregnat fiecare piatră
cu care sunt pavate străzile sau modul în care vestitorii fluxului şi refluxului stau de veghe în turnurile lor şi strigă ora pentru Cetate. V-aş putea spune despre corăbiile cu multe forme ce brăzdează mările având cusute pe pânze cuvinte scrise cu grijă, care invocă norocul şi vânturile prielnice. V-aş putea spune despre tatuajele cu cerneală de sepie care împodobesc mâinile fiecărui cuplu căsătorit şi despre lucrătoarele prin cuvinte de rang inferior care înţeapă cuvintele în piele.
Dar o asemenea documentare antropologică a unor fapte şi practici 17 Lucrătoare prin cuvinte, în limba engleză în original.
126
vă va spune puţine, la urma urmelor, despre natura unei lumi. Vă voi povesti, în schimb, despre o anumită insulă şi o anumită Cetate, şi despre un anumit băiat care n-ar fi fost remarcabil deloc dacă n-ar fi fost ziua în care trecuse, împiedicându-se, printr-o uşă şi ajunsese pe un câmp ruginiu dintr-o altă lume.
Dac-ar fi să vă apropiaţi de Cetatea Nin la lăsatul serii, aşa cum a făcut-o în cele din urmă Adelaide, aţi putea-o vedea întâi ca pe o creatură cu cocoaşă, încolăcită în jurul unei grămezi de stânci. Pe măsură ce aţi naviga mai aproape, creatura s-ar împărţi într-o înşiruire de clădiri înălţându-se în straturi asemenea unor vertebre spoite cu var. Străzile spiralate s-ar aşterne precum venele printre clădiri, şi în cele din urmă aţi putea începe să desluşiţi siluetele care se plimbă pe ele: copii care aleargă pe alei după pisici iuţi de picior; bărbaţi şi femei în robe albe, care trec pe bulevarde cu expresii sobre; negustori care-şi aduc coşurile înapoi de pe coasta aglomerată. Unii dintre ei s-ar putea opri să privească în larg, doar pentru o clipă, la marea poleită cu nuanţele mierii.
Aţi putea crede că Cetatea era o versiune mică a paradisului, scăldată de apele mării. În general, această impresie nu este inexactă, deşi recunosc că-mi vine greu să fiu obiectiv.
Cetatea Nin era cu siguranţă un loc liniştit, şi nici cea mai măreaţă, nici cea mai săracă Cetate-insulă dintre cele care înconjurau marea Amarico. Se mândrea cu lucrări prin cuvinte de bună calitate şi cu negustori cinstiţi şi câştigase o oarecare faimă ca prestigios centru de învăţătură. Învăţătura era înrădăcinată în vastele sale arhive din tunelurile întortocheate, care se numărau printre cele mai vechi şi mai ample colecţii din Amarico. Dacă veţi ajunge vreodată pe insulă, vă
îndemn să le vizitaţi şi să colindaţi prin nesfârşitele galerii subterane pline de pergamente şi de cărţi scrise în toate limbile care au fost vreodată consemnate în lumea aceea.
Desigur, Cetatea Nin suferea de toate maladiile obişnuite ale cetăţilor omeneşti. Sărăcia şi vrajba, infracţiunile şi pedepsele lor, bolile şi seceta – n-am văzut încă nicio lume pe deplin eliberată de asemenea năpaste. Dar niciunul dintre aceste păcate nu atingea copilăria lui Yule Ian, un băiat cu ochi visători, care creştea la marginea de răsărit a Cetăţii, într-un apartament de piatră fărâmicioasă,
127
deasupra prăvăliei de tatuaje a mamei sale.
Avea părinţi iubitori, pe care doar numărul mare al odraslelor îi împiedica să-l răsfeţe exagerat. Avea şase fraţi şi surori, care îi erau, pe rând, aşa cum se întâmplă în fiecare lume, cei mai apropiaţi prieteni şi cei mai teribili duşmani. Avea un pat suprapus îngust şi decorat cu stele de tinichea, care atârnau de tavan şi-l făceau să viseze planete sclipitoare şi locuri fantastice. Mai avea şi un set de volume legate din Poveştile Mării Amarico, de Var Storyteller18, pe care i-l dăruise mătuşa lui preferată, şi o pisică plină de temperament, căreia îi plăcea să doarmă pe pervazul încins de soare al ferestrei în timp ce el citea9.
Era o viaţă prielnică visării cu ochii deschişi şi reveriei – lucrurile cele mai dragi inimii lui Yule.
Yule şi fraţii săi îşi petreceau după-amiezile lucrând împreună cu tatăl lor pe bărcuţa lui de pescuit sau ajutându-şi mama în prăvălia ei de tatuaje: copiind binecuvântări şi rugăciuni cu diferite scrieri caligrafice, amestecând cerneluri şi curăţându-i instrumentele. Yule prefera prăvălia în locul bărcii şi îndrăgea îndeosebi lungile după-amiezi în care mama îi îngăduia s-o urmărească cum împunge cu acul cuvinte scrise mărunt, punctate cu picături de sânge, pe pielea unui client. Lucrătura prin cuvinte a mamei sale nu era deosebit de puternică, dar era îndeajuns pentru ca oamenii să fie dispuşi să
plătească mai mult ca să le scrie binecuvântările însăşi Tilsa Ink19, fiindcă binecuvântările ei se adevereau uneori.
Iniţial, mama intenţionase să-l ia ucenic şi să-l înveţe meşteşugul ei, însă curând deveni limpede că băiatului îi lipsea şi cea mai mică
sclipire de talent pentru lucrul prin cuvinte. Ar fi putut să-l instruiască
chiar şi aşa, dar el nu avea deloc răbdare pentru munca aceea. Pur şi simplu iubea cuvintele, sunetul şi forma şi fluiditatea lor minunată, aşa că Yule se îndreptă în schimb spre învăţaţii în robe lungi şi albe.
Toţi copiii din Cetatea Nin treceau prin câţiva ani de învăţătură, care însemnau întruniri săptămânale în curţile universităţii, ca să-l asculte pe un tânăr învăţat care le ţinea lecţii despre litere şi cifre şi despre amplasarea tuturor celor o sută optsprezece insule locuite din Amarico. Majoritatea copiilor fugeau de la aceste lecţii imediat ce le-o îngăduiau părinţii, dar nu şi Yule. El zăbovea adesea ca să pună
18 Povestitor, în limba engleză în original.
19 Cerneală, în limba engleză în original.
128
întrebări, ba chiar mai căpătase câteva cărţi în plus, dându-se bine pe lângă profesorii lui. Unul dintre ei, un tânăr răbdător pe nume Rilling Scholar, îi oferi cărţi în diferite limbi şi acestea deveniră cele mai de preţ posesiuni ale lui Yule. Îi plăcea grozav felul în care noile silabe i se rostogoleau în minte, precum şi ciudăţenia poveştilor pe care le aduceau cu ele, ca nişte comori de pe corăbii scufundate, pe care valurile le lăsau în urmă pe uscat.
La vârsta de nouă ani, Yule ştia deja foarte bine trei limbi, dintre care una exista doar în arhivele universităţii, iar la unsprezece ani –
vârsta la care, prin tradiţie, se luau asemenea hotărâri – nici măcar mama lui nu se mai putea împotrivi destinului său vădit de învăţat. Ea cumpără metrajele de pânză nevopsită de la piaţa din port şi oftă doar un pic în timp ce drapa membrele întunecate ale fiului său după moda învăţaţilor. Băiatul ieşi pe uşă cu un vraf de cărţi în braţe, atât de iute, încât păru un vârtej alb.
Primii ani la universitate i-a petrecut într-o stare de visare specifică
geniilor, fără a fi pe deplin unul, ceea ce stârnea atât frustrarea, cât şi admiraţia instructorilor săi. Continua să înveţe limbi noi cu uşurinţa unui băiat care scoate apă dintr-un puţ, dar părea lipsit de voinţa de a se dedica îndeajuns pentru a o stăpâni la perfecţie pe oricare dintre ele. Îşi petrecea ore fără şir în arhive, întorcând paginile manuscriselor cu o paletă subţire de lemn, însă lipsea frecvent de la cursuri, pentru că
găsise un pasaj interesant despre poporul sirenelor în jurnalul de bord al unui corăbier sau o hartă ferfeniţită marcată într-o limbă
necunoscută. Consuma cărţi ca şi cum i-ar fi fost la fel de necesare pentru sănătate precum pâinea şi apa, însă ele erau rareori cele care-i fuseseră recomandate pentru studiu.
Cei mai generoşi dascăli ai săi insistau că era doar o chestiune de timp şi maturitate – că în cele din urmă tânărul Yule Ian va găsi un subiect de studiu constant căruia să i se dedice. Apoi şi-ar putea alege un mentor şi va începe să contribuie la amplul corpus de cercetare care făcea Universitatea din Nin atât de prestigioasă. Alţi învăţaţi, privindu-l pe Yule cum sprijină o carte de fabule de ulciorul cu apă la micul dejun şi dă paginile cu o expresie pierdută, erau mai puţin optimişti.
Într-adevăr, pe măsură ce se apropia a cincisprezecea aniversare a lui Yule, chiar şi cei mai optimişti învăţaţi începeau să-şi facă griji. El nu dădea câtuşi de puţin semne că şi-ar îngusta domeniul de studiu