129
sau că ar propune un parcurs de cercetare şi nu părea deloc preocupat de examenele ce se apropiau. Dacă le absolvea, avea să fie anunţat oficial drept Yule Ian Scholar şi să-şi înceapă ascensiunea în rândurile membrilor universităţii; dacă le pica, i s-ar fi cerut în mod politicos să
se gândească la o altă ucenicie, mai puţin solicitantă.
Privind în urmă, nu-i greu să bănuim că lipsa de ţintă a lui Yule era de fapt o misiune, o căutare a unui lucru fără formă şi fără nume, care dădea târcoale chiar la marginea câmpului său vizual, şi poate că era adevărat. Poate că el şi Adelaide îşi petrecuseră copilăria într-un mod foarte asemănător, investigând limitele propriei lumi în căutarea alteia.
Însă misiunile neobosite nu fac obiectul învăţaţilor serioşi. De aceea, Yule a fost chemat într-o zi în biroul maestrului, ca să aibă cu acesta „o discuţie serioasă privind viitorul lui”. Ajunse cu o oră mai târziu, ţinând un deget în cartea Un studiu al miturilor şi legendelor din Insulele Mării Nordului acolo unde rămăsese şi având o expresie năucită, îndepărtată.
— M-aţi chemat, domnule?
Maestrul avea o faţă ridată şi mohorâtă, precum învăţaţii din cele mai multe locuri, şi tatuaje venerabile care i se încolăceau până sus pe ambele braţe, indicând căsătoria lui cu negustoreasa Kenna Merchant, devotamentul său pentru învăţătură şi cei douăzeci de ani de serviciu admirabil în slujba Cetăţii. Părul îi stătea lipit de ţeastă într-o semilună
albă, ca şi cum căldura degajată de mintea sa activă i-l arsese de pe creştet. Privirea pe care o aţinti asupra lui Yule era tulburată.
— Ia loc, tinere Yule, ia loc. Aş vrea să vorbesc cu tine despre viitorul tău aici, la universitate. Privirea maestrului căzu pe cartea pe care Yule încă o ţinea strâns. Am să fiu direct: ni se pare deosebit de îngrijorătoare lipsa ta de concentrare şi de disciplină. Dacă nu te poţi axa pe un parcurs de studiu, va trebui să luăm în considerare alte căi pentru tine.
Yule înclină curios capul într-o parte, de parcă ar fi fost o pisică ce primea o mâncare necunoscută.
— Alte căi, domnule?
— Activităţi mai potrivite minţii şi temperamentului tău, spuse maestrul.
Yule rămase tăcut o clipă, dar nu se putea gândi la nimic mai potrivit temperamentului său decât să-şi petreacă după-amiezile
130
scăldate în soare ghemuit sub măslini şi citind cărţi în limbi demult uitate.
— Ce vreţi să spuneţi?
Maestrul, care poate se aşteptase ca această conversaţie să implice mai degrabă insistenţe disperate decât uimire politicoasă, strânse din buze până ajunseră să formeze o linie maronie şi subţire.
— Vreau să zic că ai putea să-ţi faci ucenicia în altă parte. Sunt sigur că mama ta ar fi încă dispusă să te pregătească pentru meseria de tatuator, sau ai putea servi drept scrib uneia dintre lucrătoarele prin cuvinte din partea de răsărit, sau poate chiar drept contabil unei negustoresc. Dacă doreşti, aş putea vorbi cu soţia mea.
Abia acum expresia lui Yule începea să reflecte oroarea prevăzută
de maestru. Acesta se înmuie din nou.
— Ei bine, băiete, încă n-am ajuns în punctul acela. Încearcă să-ţi petreci următoarea săptămână în contemplaţie, să te gândeşti la alegerile tale. Şi dacă vei dori să rămâi aici şi să-ţi iei examenele ca să
devii învăţat… găseşte o cale.
Yule fu lăsat să plece. Se trezi că părăseşte sălile de piatră răcoroase, străbătând cu paşi mari curţile şi străzile spiralate şi apoi urcând dealurile din spatele Cetăţii cu soarele bătându-i fierbinte în ceafă, fără
ca măcar să fie pe deplin conştient de vreo destinaţie anume. Pur şi simplu era în mişcare, fugind de alegerea pe care i-o pusese în faţă
maestrul.
Pentru orice alt tânăr care spera să intre în rândurile învăţaţilor, alegerea ar fi fost simplă: fie propunea o linie de cercetare a istoriei din Amarico sau a limbilor străvechi sau a filosofiei religioase, fie abandona orice asemenea aspiraţii şi lucra ca un scrib umil. Dar pentru Yule, ambele căi erau teribil de sumbre. Ambele ar fi necesitat o îngustare a orizonturilor sale neţărmurite, ar fi pus capăt visării sale.
Gândul la oricare dintre posibilităţile acestea îl făcea să simtă că nu poate respira, de parcă două mâini uriaşe îi strângeau coastele ca o menghină.
N-ar fi putut s-o ştie atunci, dar cam în acelaşi fel se simţea şi Ade în zilele în care dădea fuga în vechea fâneaţă ca să fie singură cu sunetele vaselor de pe fluviu şi cu largul cerului. Doar că Ade crescuse având mereu în preajmă limitele dure ale vieţii ei şi de mult timp îşi folosea voinţa ca să li se împotrivească; bietul Yule, care-şi trăise viaţa ca fermecat, nu ştiuse niciodată până în ziua aceea că există asemenea
131
reguli.
Se îndepărta clătinându-se de locul descoperirii sale, trecând de fermele prăpădite de pe coastele dealurilor, de ultimele drumuri de pământ bătătorit, înaintând anevoios pe potecile făcute de animale şi peste faleze stâncoase. În cele din urmă, până şi potecile acelea dispărură, luându-le locul piatra cenuşie şi tocită de vreme, iar vântul aducea mirosuri îndepărtate de lemn înmuiat în apă sărată. Nu mai urcase niciodată atât de sus deasupra Cetăţii sale şi descoperi că-i place cum se micşora sub el, până când nu mai fu decât o colecţie de pătrate albe îndepărtate, înconjurată de vastitatea mării.
Simţea că-l mănâncă pielea de la sudoarea uscată de vânt şi că-l ustură palmele de la căţăratul pe stânci. Ştia că ar trebui să se întoarcă, dar picioarele continuară să-l poarte şi mai înainte, şi mai sus, până
când se împinse în mâini peste o terasă de piatră şi o văzu: o arcadă.
O perdea subţire şi cenuşie atârna de arcadă, fluturând în propria sa adiere ca fusta unei vrăjitoare. Degaja un miros ce aducea a apă de râu şi a nămol şi a soare, complet diferit de mirosul de sare şi de piatră al insulei Nin.
Odată ce văzu arcada, Yule se trezi că nu-i mai venea să se uite decât la ea. Părea aproape că-l cheamă, ca o mână întinsă. Se îndreptă spre ea cu un sentiment de speranţă nebună inundându-i membrele – o speranţă imposibilă, nefondată, că de cealaltă parte a perdelei se afla ceva minunat şi străin, care-l aştepta doar pe el.
Trase perdeaua într-o parte şi nu văzu decât ierburi încâlcite şi piatră în spatele ei. Păşi pe sub arcadă într-o întunecime vastă, care-l înghiţi.
Îl apăsa şi-l absorbea ca smoala, sufocantă prin enormitatea sa, până
când Yule simţi lemn tare sub palme. Făcu o sforţare şi se împinse în el cu disperare şi cu aceeaşi speranţă încă aprinsă – îl simţi scrâşnind pe pământul netulburat de cine ştie când – şi apoi se deschise, iar Yule păşi afară, în ierburile ruginii de sub un cer alburiu. Stătea acolo doar de câteva clipe, cu gura căscată în aerul ciudat al altei lumi, când ea îşi făcu apariţia, străbătând câmpul cu paşi mari în direcţia lui. O tânără
de culoarea laptelui şi a grâului uns cu miere.
Nu voi repeta povestea acelei întâlniri. Aţi auzit deja cum cei doi tineri au şezut împreună în răcoarea începutului de toamnă şi şi-au spus adevăruri imposibile de aici şi de altundeva. Cum au vorbit într-o limbă demult moartă, păstrată doar în câteva texte străvechi din