5. Uşa încuiată
Am visat în nuanţe aurii şi indigo.
Pluteam peste un ocean străin, în urma unei ambarcaţiuni cu pânze albe. La proră stătea o siluetă neclară, cu părul deschis la culoare fluturându-i în spate. Trăsăturile îi erau murdare şi nesigure, dar forma pe care o contura la orizont avea ceva atât de familiar, atât de sănătos şi sălbatic şi autentic, încât îmi frânse inima în vis.
Senzaţia lacrimilor care mi se scurgeau pe obraji a fost cea care m-a trezit. Eram întinsă pe podea, înţepenită şi înfrigurată, iar faţa mă
durea acolo unde stătuse pe colţul cărţii Cele zece mii de Uşi. Nu-mi păsa.
Moneda. Moneda de argint pe care o găsisem în copilărie, pe jumătate îngropată în praful unei lumi străine, moneda pe care acum o simţeam caldă în palmă – era reală. La fel de reală precum dalele reci de sub genunchii mei, la fel de reală ca lacrimile care mi se răceau pe obraji. O ţineam în mână şi simţeam mirosul mării.
Şi dacă moneda era reală… Atunci la fel era şi restul poveştii.
Cetatea Nin şi arhivele sale nesfârşite, Adelaide şi aventurile ei dintr-o sută de altundeva-uri, dragostea adevărată. Uşile. Lucrul prin cuvinte?
Am simţit un fior de îndoială, am auzit un ecou al vocii lui Locke luând în râs „prostiile astea fanteziste”. Dar alesesem deja o dată să
cred şi, scriind, deschisesem o uşă încuiată. Oricare era această
poveste – această fantezie improbabilă, imposibilă cu Uşi şi cuvinte şi alte lumi – era adevărată. Şi, cumva, făceam parte din ea. La fel şi domnul Locke, Societatea şi Jane, poate chiar şi bietul meu tată
pierdut.
Mă simţeam ca o femeie care citeşte un roman poliţist din care lipseşte fiecare al patrulea rând.
Cineva adâncit într-un roman poliţist poate face un singur lucru: să
140
citească în continuare.
Am înşfăcat cartea şi am răsfoit-o ca să găsesc locul unde rămăsesem, dar m-am oprit: o fâşie subţire de hârtie ieşea dintre ultimele pagini. Era un bilet scris pe spatele cerat al unei chitanţe cu antetul firmei Zappia Family Groceries, Inc.: REZISTĂ, JANUARY.
Literele erau nişte majuscule ţepene, scrise cu apăsarea atentă a cuiva care nu se simte confortabil cu stiloul în mână. M-am gândit la Samuel care-mi vorbea despre cabana familiei sale de la capătul de nord al lacului, la mâinile lui de culoarea amurgului care făceau gesturi în întuneric, la ţigara care descria cozi de cometă în noapte.
„O, Samuel.”
Dacă n-aş fi ţinut bucata aceea de hârtie şi nu m-aş fi gândit la mâinile acelea, poate aş fi auzit paşii infirmierelor înainte ca ele să
deschidă cu zgomot încuietoarea şi apoi uşa şi să rămână proţăpite în prag ca o pereche de gargui cu şorţuri albe apretate. Ochii lor inspectară camera – patul în care nu se dormise, fereastra nezăvorâtă, pacienta de pe podea, cu cămaşa de noapte şifonată în jurul genunchilor – şi picară pe carte. Se mişcară spre mine cu asemenea eficienţă sincronă, încât trebuie să fi fost la mijloc vreo procedură.
Procedura 4B: Când un bolnav internat nu este în pat şi se află în posesia unui obiect de contrabandă.
Mâinile lor aterizară ca nişte gheare de harpii pe umerii mei. Am îngheţat – trebuia să rămân calmă şi să las impresia că sunt întreagă la minte, trebuia să fiu cuminte –, dar una dintre ele mi-a cules cartea de pe podea, iar eu m-am aruncat după ea. Şi apoi m-am trezit că-mi răsuceau încheieturile mâinilor la spate, iar eu dădeam din picioare şi urlam şi scuipam, luptându-mă în acel mod haotic şi lipsit de metodă
tipic copiilor şi femeilor nebune.
Dar ele erau mai în vârstă şi mai puternice şi deprimant de capabile, aşa că în curând braţele din care dădeam la întâmplare îmi fură lipite strâns de o parte şi de alta a corpului şi ţinute acolo apăsat, iar picioarele mele pe jumătate mărşăluiau, pe jumătate alunecau afară
din cameră şi pe coridor.
— Direct la doctor, aş zice, gâfâi una dintre ele.
Cealaltă dădu din cap aprobator.
141
Surprindeam reflexii rapide ale propriei mele imagini în timp ce treceam pe lângă uşile cu geam ale altor camere: o fantomă întunecată
înveşmântată în bumbac alb, cu privirea înnebunită şi cu părul încâlcit, escortată de nişte femei atât de drepte şi de apretate, încât sigur erau îngeri sau demoni.
Mă dirijară în jos, coborând cu mine două etaje până în dreptul unei uşi de cabinet cu litere de aur pictate pe sticlă: Dr. Stephen J. Palmer, Medic-şef. Îmi trecu prin minte ca un gând întunecat şi teribil de amuzant că toată buna mea purtare şi întrebările mele politicoase nu reuşiseră să mă aducă în acest cabinet, dar un pic de urlat şi de zbătut mă purtaseră direct la uşa doctorului. Poate că ar trebui să urlu mai des. Poate că ar trebui să redevin fata neascultătoare care fusesem la şapte ani.
Biroul doctorului Palmer era lambrisat şi mobilat cu scaune de piele, plin de instrumente antice şi certificate în limba latină, etalate în rame aurite. Doctorul Palmer însuşi era în vârstă, distant, şi purta ochelari micuţi, cu jumătăţi de lentilă, cocoţaţi pe vârful nasului ca o pasăre de sârmă cu bune maniere. Mirosul de amoniac şi de panică al azilului lipsea cu desăvârşire.
L-am urât pentru asta, pentru că nu era nevoit să inspire duhoarea aceea în fiecare zi a vieţii lui.
Infirmierele mă mânară pe un scaun şi rămaseră ameninţătoare în spatele meu. Una dintre ele îi înmână doctorului Palmer cartea mea.
Părea mică şi prăpădită pe biroul lui şi deloc magică.
— Cred că domnişoara January se va purta frumos acum. Nu-i aşa, drăguţă?
Vocea lui avea o încredere viguroasă, de neclintit, care mă făcu să
mă gândesc la senatori sau la agenţi de vânzări sau la domnul Locke.