Mi-am dezgolit dinţii aidoma unui animal sălbatic.
— Înţeleg. Şi cum ai ieşit din camera ta? Evans era sigur că te-a încuiat acolo, şi nu-i atât de nesăbuit, încât să mă mintă.
Buzele mi se arcuiră într-un rânjet. Era genul de expresie care te face să-ţi zici: „Persoana asta e dezechilibrată” şi „Cineva ar trebui s-o pună sub cheie”; am descoperit că nu-mi păsa.
— Poate c-am făcut o vrajă, domnule Havemeyer. Poate că sunt o fantomă. Rânjetul mi se transformă într-un rictus strâmb. Acum sunt nebună, n-ai auzit?
Înclină capul spre mine, cântărind situaţia.
— Dacă erai cumva curioasă, câinele ăla dezgustător al tău e mort.
146
Evans l-a azvârlit în lac. Ti-aş cere scuze, dar, dacă mă întrebi pe mine, cineva ar fi trebuit s-o facă cu ani în urmă.
Corpul mi s-a tras brusc înapoi ca un animal lovit cu piciorul. Îmi simţeam coastele ca pe nişte cioburi făcute ţăndări, care intrau în carnea moale dinăuntrul meu. „Bad, Bad, o, Bad…”
— Se pare că ţi-am captat atenţia. Bun. Acum, spune-mi, ai auzit vreodată de upyr? Vampir? Shrtriga?
Cuvintele i se rostogoleau din gură şuierătoare. Îmi amintiră, fără
un motiv clar, de călătoria pe care o făcusem cu domnul Locke la Viena când aveam doisprezece ani. Era februarie şi oraşul era întunecat, biciuit de vânturi, vechi.
— Ei bine, urmă el, numele nu prea contează. Sunt sigur că ai auzit de ei în următoarea descriere generală: creaturi care se târăsc afară
din pădurile întunecate ale nordului şi se hrănesc cu esenţa vitală a celor vii.
În timp ce vorbea, îşi scoase mănuşa de pe mâna dreaptă, trăgând uşurel de fiecare deget alb al ei.
— Minciuni răspândite de ţărani superstiţioşi, în principal, repetate în ziare şi vândute ştrengarilor victorieni.
Acum mâna îi era complet eliberată din mănuşă, cu degetele atât de albe, încât puteam vedea vinişoarele albastre ce le străbăteau.
— Eu zic că Bram Stoker ar fi trebuit executat pe loc.
Şi se întinse spre mine. Se scurse probabil o jumătate de secundă
înainte ca vârful degetului său să mă atingă, timp în care toate firele de păr de pe braţ mi se ridicară şi inima mi se strânse şi am ştiut, pe dibuite, în mod animalic, că n-ar trebui să-l las să mă atingă, că ar trebui să strig după ajutor… dar era prea târziu.
I-am simţit degetul rece pe piele. Mai mult decât rece. Era o absenţă
a căldurii dureroasă, arzătoare, care-mi dădea dureri de dinţi. Căldura corpului mi se scurgea cu disperare spre ea, dar frigul era cumplit.
Buzele mele încercară să formuleze cuvinte, însă erau amorţite şi stângace, ca şi cum aş fi mers printr-un vifor care mă îngheţa până în măduva oaselor.
Havemeyer scoase un oftat uşor de profundă mulţumire, ca un om care-şi încălzeşte mâinile la sobă sau ia prima sorbitură de cafea fierbinte. Fără tragere de inimă, îşi îndepărtă degetul de pielea mea.
— Poveştile au întotdeauna un sâmbure de adevăr, nu crezi? Eu consider că acesta a fost principiul care l-a îndemnat pe tatăl tău să
147
bată lumea întreagă şi să dezgroape resturi pentru stăpânul său.
Obrajii îi căpătaseră o culoare stacojie bolnăvicioasă, ca de tuberculoză. Ochii lui negri dansau. Deci spune-mi, draga mea: cum ai aflat despre fisuri?
Buzele îmi erau în continuare amorţite, sângele parcă vâscos şi congelat în vene.
— Nu înţeleg ce – de ce…
— De ce ne interesează atât de mult asta? Cornelius ţi-ar ţine un discurs despre ordine, prosperitate, pace et cetera, dar mărturisesc că
scopurile mele nu sunt atât de nobile. Îmi doresc doar să păstrez această lume aşa cum este: primitoare şi îmbietor de plină de oameni lipsiţi de apărare, a căror dispariţie trece neobservată. Prin urmare, interesul meu este personal şi pasionat. Ar fi înţelept să-mi spui tot ce ştii.
L-am privit – continua să zâmbească încrezător, trecându-şi degetul mare de la mâna fără mănuşă peste unghii – şi mi-a fost mai frică decât îmi fusese vreodată în viaţa mea. M-am temut că mă voi îneca într-o mare de nebunie şi de magie, că voi trăda pe cineva sau ceva fără să
ştiu nici măcar cum o fac, totuşi cel mai tare m-am temut că mă va atinge din nou cu mâinile acelea imposibil de reci.
La uşă se auzi o bătaie vioaie. Niciunul dintre noi n-a scos un sunet.
Doamna Reynolds intră totuşi, pantofii ei bocănind autoritar pe dale.
— Mă tem că e vremea să facă baie, domnule. Rudele sunt rugate să
se întoarcă mai târziu.
O furie abia stăpânită îl făcu pe Havemeyer să rânjească, arătându-şi dinţii.
— Avem treabă! şuieră el.