Se grăbi să ajungă lângă patul meu, ca o pată albă ce se furişa prin întuneric. Îmi vârî cartea sub cearşafuri şi-mi desfăcu legăturile pe dibuite. Am deschis gura, dar ea clătină din cap fără să se uite la mine şi plecă. Broasca se închise cu un zgomot scurt în spatele ei.
La început doar am ţinut-o în mână; mi-am petrecut degetul mare peste literele tocite, i-am inhalat mirosul de libertate, venit de departe.
Apoi m-am furişat în lumina oblică a lunii, am deschis cartea şi am fugit.
150
Capitolul patru
Despre dragoste
Dragostea prinde rădăcini – Dragostea pleacă pe mare – Rezultatele totodată previzibile şi miraculoase ale dragostei Printre intelectuali şi persoanele sofisticate, este la modă
zeflemisirea iubirii adevărate – pretinzându-se că nu este decât un basm cu zâne, bun pentru copii şi femei tinere, care merită la fel de mult să fie luat în serios precum baghetele magice sau condurii de cleştar11. Simt doar milă pentru aceste persoane învăţate, fiindcă n-ar mai spune asemenea neghiobii dacă ar fi trăit vreodată o astfel de dragoste.
Mi-aş dori ca aceşti oameni să fi fost de faţă la întâlnirea dintre Yule Ian şi Adelaide Lee din 1893. Nimeni dintre cei care le-ar fi văzut trupurile izbindu-se unul de altul în valurile ce le ajungeau până la brâu şi ochii ce le scânteiau ca farurile care conduc în sfârşit acasă
corăbiile rătăcite n-ar fi putut nega prezenţa iubirii. Aceasta plutea între ei ca un soare mititel, radiind căldură şi poleindu-le chipurile cu aur roşiatic.
Dar până şi eu trebuie să recunosc că dragostea nu-i întotdeauna plină de graţie. După ce se dezlipiră unul de celălalt, Ade şi Yule rămaseră în picioare în valuri, fiecare holbându-se la străinul din faţa sa. Ce-i spui unei femei pe care ai întâlnit-o o singură dată, într-o fâneaţă din altă lume? Ce-i spui unui băiat-fantomă, ai cărui ochi cafenii te-au bântuit timp de doisprezece ani? Amândoi vorbiră odată; amândoi se bâlbâiră şi tăcură.
Apoi Ade spuse cu înfocare:
— Căcat. Şi, după o pauză scurtă, repetă: Căcat.
Îşi trecu degetele prin păr şi îşi împroşcă cu apă de mare obrajii cuprinşi de fierbinţeală.
— Eşti într-adevăr tu, băiatule-fantomă? Cum te cheamă?
Întrebarea era absolut firească, dar alungă soarele dintre ei.
Amândoi deveniră brusc conştienţi cât de improbabil era ca doi oameni care nici măcar nu-şi ştiau numele unul altuia să fie îndrăgostiţi.
151
— Yule Ian.
Cuvintele fură rostite într-o şoaptă grăbită.
— Îmi pare bine, Julian. Îmi dai, te rog, o mână de ajutor?
Făcu semn în spate, spre barca ei, care acum plutea liniştită spre sud. Le luară câteva minute bune ca să mâne şi să învingă împreună
mica ambarcaţiune, apoi s-o ducă în golf şi s-o ancoreze de o stâncă ce ieşea din valuri. Lucrară în tăcere, studiindu-şi unul altuia mişcările trupului, geometria miraculoasă a oaselor şi muşchilor, ca şi cum ar fi fost un cod secret a cărui descifrare le fusese încredinţată. Apoi se opriră în picioare pe ţărm, în văpaia roşie a apusului de soare, şi le veni greu să se uite drept unul la celălalt.
— Ai dori… am o locuinţă a mea în Cetate.
Yule se gândi la camera sa înghesuită de la etajul casei unei spălătorese şi-şi dori foarte tare să fi invitat-o într-un castel sau întrun palat sau măcar într-unul dintre dormitoarele costisitoare, cu balcon, închiriate de negustorii care călătoreau. Ade încuviinţă din cap şi urcară împreună în Cetatea Plumm, mergând umăr la umăr. Dosul palmelor li se atingea uneori timid pe străzile înguste, dar atingerea nu se prelungea. Yule simţea căldura uşoarelor ciocniri ca pe nişte chibrituri aprinse pe piele.
În camera sa, o cocoţă pe marginea patului nefăcut şi se învârti puţin prin jur, consolidând teancuri de cărţi şi stivuind călimări goale prin colţuri. Ade nu scotea o vorbă. Dacă Yule ar fi cunoscut-o mai bine decât reuşise timp de câteva ore în adolescenţă, şi-ar fi dat seama cât de neobişnuit se purta ea. Adelaide Lee era o femeie care-şi etala dorinţele în văzul tuturor, fără ruşine sau trucuri, şi în general se aştepta ca lumea să i le îndeplinească. Dar acum şedea într-o încăpere ticsită de lucruri, care mirosea a ocean şi a cerneală, şi nu găsea cuvintele potrivite.
Yule se aşeză şovăielnic lângă ea.
— Cum ai ajuns aici? o întrebă.
— Am navigat printr-o uşă de pe un vârf de munte din lumea mea.
Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult ca să ajung aici, dar sunt o grămadă de uşi.
Un pic din încrederea ei obişnuită i se insinuă în voce.
— Căutai lumea asta? Mă căutai pe mine?
Ade înclină capul spre el.
— Desigur.
152
Pe chipul lui Yule înflori un zâmbet până la urechi, iar Adei i se păru că era un zâmbet furat de la un băiat mult mai tânăr. Era acelaşi zâmbet pe care i-l dăruise pe câmp, îmbătat de norocul lui, când ea îi promisese că se vor întâlni peste trei zile, şi dintr-odată Adei îi fu clar ce avea de făcut în continuare.
Îl sărută. Simţi cum buzele lui arcuite în zâmbet îşi schimbă forma pe ale ei, cum mâinile lui delicate de învăţat îi poposesc uşor pe umeri.
Ade se trase înapoi o clipă ca să-l privească – pielea lui întunecată cu nuanţe roşiatice, zâmbetul foarte diferit ce sclipea acum spre ea ca secera lunii, privirea lui serioasă aţintită asupra chipului ei –, apoi scoase un hohot de râs şi-l împinse în jos.
În afara camerei lui Yule, Cetatea Plumm se scufunda în liniştea dulce a înserării, locuitorii ei fiind prinşi în mrejele orei adormitoare de după cină, dar înainte de lăsarea nopţii. Dincolo de Plumm, marea Amarico clipocea din valuri pe o mie de carene smolite şi pe o mie de insule stâncoase şi trimitea adieri sărate prin uşi ce dădeau în alte ceruri, iar toate cele zece mii de lumi se legănau în zece mii de dansuri în lumina tot mai slabă a apusului. Dar pentru prima dată în viaţa lor, nici Adei şi nici lui Yule nu le păsa de acele alte lumi, căci propriul lor univers era acum cuprins într-un pat îngust de la primul etaj al casei unei spălătorese din Cetatea Plumm. Trecură câteva zile până când îşi făcură din nou apariţia afară.