Şi fiindcă ne-am pus de acord că dragostea adevărată există, de-acum putem cugeta asupra naturii sale. Nu este, aşa cum v-au făcut să
credeţi mulţi poeţi nechibzuiţi, un eveniment în şi din sine; nu este ceva care se întâmplă, ci ceva care doar este şi a fost întotdeauna.
Oamenii nu se îndrăgostesc, ci descoperă dragostea.
Acest proces arheologic i-a ţinut ocupaţi pe Ade şi Yule în zilele petrecute în camera închiriată a spălătoresei. Ei şi-au descoperit iubirea mai întâi prin straniul şi miraculosul limbaj al trupului: prin intermediul pielii şi al transpiraţiei cu iz de scorţişoară, al cutelor cu margini roz lăsate de cearşafurile în dezordine, al deltelor de vene ce le străbăteau dosul palmelor. Pentru Yule era o limbă cu totul nouă; pentru Ade era ca şi cum ar fi învăţat din nou o limbă pe care credea că
o ştie deja.
Dar curând cuvintele rostite îşi făcură loc printre spaţiile dintre ei.
153
În arşiţa subacvatică a după-amiezilor umede şi în uşurarea adusă de nopţile răcoroase, îşi spuseră unul altuia doisprezece ani de poveşti.
Ade îşi zise prima povestea, un amestec palpitant de călătorii cu trenul la lumina stelelor şi excursii pe jos până la epuizare, de plecări şi veniri, de uşi care se înălţau pieziş în amurg, întredeschise. Yule constată că n-o putea asculta fără un stilou în mână, de parcă ea ar fi fost un pergament din arhivă trezit la viaţă, pe care trebuia să-l înregistreze înainte să se facă praf.
Ea încheie cu povestea Muntelui Silverheels şi a uşii către mare şi doar râse atunci când Yule insistă să-i dea detalii şi date şi alte informaţii specifice.
— Astea-s exact genul de prostii care strică o urzeală bună. Nu, domnule. E vremea să-mi spui povestea ta, nu crezi?
El se întinse pe burtă pe podeaua rece de piatră, cu picioarele încurcate în cearşafuri şi antebraţele pătate de cerneală.
— Cred că povestea ta este şi a mea, zise, ridicând din umeri.
— Ce vrei să zici?
— Adică… ziua aceea petrecută pe câmp m-a schimbat aşa cum te-a schimbat şi pe tine. Amândoi ne-am petrecut viaţa căutând secretele uşilor, urmând poveşti şi mituri.
Yule îşi puse capul pe un braţ şi privi în sus spre minunea aurie întinsă pe patul lui.
— Doar că misiunea mea a însemnat mult mai mult timp petrecut în biblioteci.
Îi povesti despre copilăria petrecută visând şi despre tinereţea dedicată învăţăturii, despre publicaţiile sale academice respectate (care nu afirmau niciodată direct existenţa uşilor, ci doar le prezentau ca pe nişte creaţii mitologice care oferă revelaţii sociale valoroase), despre misiunea sa fără sfârşit de a descoperi natura adevărată a uşilor dintre lumi.
— Şi ce ai aflat, Julian?
Tânărul era încântat de felul străin în care Ade îi contopea numele când le rostea.
— Câte ceva, spuse el, arătând numeroasele volume din Un studiu comparativ al pasajelor, portalurilor şi intrărilor din mitologia lumii care erau stivuite pe biroul său. În niciun caz destul.
Ea se ridică şi se aplecă peste biroul lui, cercetând unghiurile cuvintelor străine pe pagină. Trupul îi arăta ciudat de multicolor în
154
ochii lui Yule, cu pielea care trecea ameţitor de la nuanţa cea mai pală a laptelui la pistrui arşi de soare.
— Tot ce ştiu, spuse ea, este că există aceste locuri – un fel de locuri subţiate, greu de observat dacă nu priveşti într-un anumit fel – prin care poţi ajunge în alte părţi. Tot felul de alte părţi, unele dintre ele pline ochi cu magie. Şi întotdeauna apar scurgeri, aşa că tot ce trebuie să faci este să urmezi poveştile. Ce-ar mai fi?
Yule se întrebă dacă toţi învăţaţii îşi dedicau viaţa unor întrebări la care alţi oameni răspunseseră deja cu nonşalanţă, şi dacă asta li se părea supărător sau agreabil. Bănuia că Ade va fi adesea şi una, şi alta.
— Nu prea multe, zise el, pe un ton sec. Există, aşa cum spui, locuri subţiate, unde lumile curg una în alta. Dar ideea mea este că această
scurgere este cumva… importantă. Chiar vitală.
Uşile, îi spuse el, înseamnă schimbare, iar schimbarea este o necesitate primejdioasă. Uşile înseamnă revoluţii şi revolte, incertitudini şi mistere, balamale în jurul cărora lumi întregi pot fi făcute să se întoarcă. Ele sunt începutul şi sfârşitul fiecărei poveşti adevărate, căile de trecere care duc la aventuri şi la nebunie şi – aici zâmbi – chiar la dragoste. Fără uşi, lumile ar stagna, calcifiate, lipsite de poveşti.
Încheie cu solemnitatea unui învăţat.
— Dar nu ştiu de unde au apărut uşile iniţial. Au existat oare întotdeauna acolo sau au fost create? De cine şi cum? Pe o lucrătoare prin cuvinte ar putea-o costa viaţa să despice lumea în felul ăsta!
Deşi… poate că nu, dacă lumile plutesc deja atât de aproape una de alta. Poate că seamănă mai mult cu gestul de a trage deoparte un văl sau de a deschide o fereastră. Însă mai întâi ar trebui convinsă că este măcar posibil, şi mă îndoiesc…
— De ce contează atât de mult de unde au apărut?
Ade se întinsese pe jos lângă el în timp ce vorbea, privindu-l cu un amestec de admiraţie şi frivolitate.
— Pentru că par atât de fragile. Atât de uşor de închis. Şi dacă pot fi distruse, dar nu create, cu trecerea anilor nu vor fi din ce în ce mai puţine uşi? Gândul ăsta… m-a bântuit. Am crezut că s-ar putea să nu te mai găsesc niciodată.
Greutatea celor doisprezece ani de căutări în van îi apăsă pe amândoi.
Ade îşi petrecu un braţ şi un picior peste spatele lui Yule.
155
— Asta nu mai contează. Te-am găsit, oricum, şi pentru noi nu vor mai exista uşi închise.