barcă din lume, dar se bucurară oricum pentru el – găzduiră adunarea şi toţi verii şi mătuşile gârbovite ale lui Yule, precum şi colegii de la universitate se strânseră în număr mare ca să li se consemneze rugăciunile pentru însurăţei în cartea familiei. Rămaseră după aceea să
bea şi să mănânce până când nu mai puteau, aşa cum era tradiţia, iar Ade îşi petrecu a treia ei noapte în Cetatea Nin înghesuită în patul din copilărie al lui Yule, privind stelele lui de tinichea care se roteau deasupra.
Mai trecu o săptămână până ce Yule izbuti să încheie o nouă
înţelegere între el şi universitate. Anunţă că-şi terminase cercetarea pe teren şi că avea nevoie de timp şi de linişte ca să-şi adune ideile, şi că
ar dori o leafă suficient de mare pentru a putea întreţine o soţie şi un copil. Ei refuzară; el insistă. În cele din urmă, şi după multe bodogăneli despre contribuţiile aşteptate de la Yule pe viitor pentru reputaţia universităţii, maestrul îi ceru să predea de trei ori pe săptămână în piaţa Cetăţii şi-i oferi destui bani ca să-şi îngăduie o căsuţă de piatră pe coasta de deal înaltă din nordul insulei.
Casa era o construcţie obosită, lăsată, pe jumătate îngropată în dealul din spatele ei, care mirosea puternic a capre în după-amiezile călduroase. Avea doar două încăperi, un cuptor înnegrit ocupat de câteva generaţii de şoareci şi un pat alcătuit dintr-o pânză tare umplută cu paie. Zidarul care le ciopli numele în priciul de piatră îşi spuse în sinea lui că era o locuinţă sumbră şi neîndestulătoare pentru o familie tânără, dar pentru Yule şi Ade era cea mai frumoasă casă ce avusese vreodată patru pereţi şi un acoperiş. Aceasta este atingerea nebunească a lui Midas a iubirii adevărate, care transformă în aur tot ce atinge.
Iarna se abătu asupra Cetăţii Nin pe furiş, ca o pisică mare şi albă, alcătuită din ceţuri reci şi vânturi pătrunzătoare. Ade era complet neimpresionată de ea şi râdea de Yule, care-şi înfăşură ţesături de lână
161
în jurul pieptului şi tremura lângă cuptorul de pâine. Făcea plimbări lungi pe dealuri, îmbrăcată doar în hainele de vară, şi se întorcea cu obrajii aprinşi de vânt.
— Nu vrei să te îmbraci cu ceva mai gros? o rugă Yule într-o dimineaţă. De dragul lui?
Îşi petrecu un braţ pe după curbura lină a pântecului ei. Femeia râse şi se trase într-o parte.
— Cred că vrei să zici de dragul ei.
— Mm. Ei bine, poate ai vrea să porţi asta? spuse el şi scoase de la spate o haină de pânză maronie şi aspră, la fel de străină pentru lumea lui pe cât de familiară era într-a ei.
Ade încremeni.
— Ai păstrat-o toţi aceşti ani?
— Sigur că da, răspunse el şoptit în părul mirosind a sare de pe ceafa ei şi în acea dimineaţă plimbarea Adei fu întru câtva întârziată.
Primăvara în Nin era un anotimp al saturaţiei. Ploile calde transformară toate potecile în noroi şi înveşmântară toate pietrele în muşchi. Hainele frumos împăturite prindeau mucegai în teancurile în care fuseseră aranjate şi pâinea se învechea aproape înainte de a se răci. Ade îşi petrecea mai mult timp în Cetate cu Yule, legănându-se în susul şi în josul străzilor pe care ploaia le făcea lunecoase şi exersându-şi amaricana teribilă pe fiecare trecător sau lucrând cu tatăl lui Yule la îndepărtarea micilor creaturi cu cochilie de pe chilele bărcilor sale de pescuit. Se îngrijea şi de Cheia, ajustând-o şi reconstruind-o sub îndrumarea tatălui lui Yule până când aceasta ajunse să stea un pic mai semeaţă la docuri, cu catargul mai subţire şi mai înalt şi cu carena bine călăfătuită. Îi plăcea s-o privească
legănându-se pe valuri şi să-şi simtă copilul răsucindu-i-se sub coaste.
„Într-o zi va fi a ta, într-o zi tu şi Cheia veţi ridica ancora şi veţi pluti spre orizonturi noi”, îi spunea Ade.
În miezul verii, în acea lună decolorată de soare pe care Ade o numea iulie, Yule se întoarse acasă şi o găsi înjurând, frântă de mijloc, cu pielea umedă de stropii perlaţi de sudoare.
— Vine băieţelul?
— Fetiţa… gâfâi Ade şi-l privi cu expresia unei tinere războinice care se avântă în prima ei bătălie.
Yule îi apucă strâns mâinile, tatuajele lor contopindu-se ca nişte şerpi care se împerecheau în sus pe încheieturi, şi înălţă aceleaşi rugi
162
disperate, tăcute, pe care fiecare tată le înalţă în acel moment: ca soţia lui să trăiască, copilul lui să fie întreg şi sănătos şi el să-i ţină pe amândoi în braţe până-n zori.
Şi, prin cel mai adesea repetat şi transcendent miracol din lume, rugăciunile îi fură ascultate.
Fiica lor se născu chiar înaintea răsăritului. Avea pielea de culoarea lemnului de cedru şi ochi aurii ca spicele de grâu.
Îi dădură numele unui zeu vechi aproape uitat din lumea Adei, pe care Yule îl studiase odată într-un text străvechi păstrat în arhivele din Nin. Era un zeu ciudat, înfăţişat în manuscrisul decolorat de vreme cu două feţe, una îndreptată înapoi, alta înainte. Nu stăpânea asupra unui domeniu anume, ci asupra locurilor intermediare – dintre trecut şi prezent, dintre aici şi acolo, dintre sfârşituri şi începuturi – pe scurt, asupra uşilor.
Dar Ade credea că Janus sună prea mult a Jane, şi zise că a naibii să
fie dacă vreo fiică a ei se va numi Jane. În schimb, o numiră după luna care-i aparţinea acelui zeu, ianuarie – pe limba Adei, January.
O, scumpa mea fiică, desăvârşita mea January, ţi-aş implora iertarea, dar îmi lipseşte curajul.
Tot ce-ţi pot cere este să crezi. Crede în uşi şi în lumi şi în Cea Scrisă.
Mai mult decât orice, crede în dragostea noastră pentru tine, chiar dacă singura dovadă pe care ţi-am lăsat-o noi este cuprinsă în cartea pe care o ţii acum în mână.
163
6. Uşa de sânge şi argint
Când eram copil, micul dejun însemna douăzeci de minute de linişte absolută, în care stăteam aşezată vizavi de domnişoara Wilda, în opinia căreia conversaţia afecta digestia, iar gemul şi untul erau doar pentru sărbători. După plecarea ei, m-am alăturat domnului Locke la micul dejun la masa lui enormă, lăcuită, făcând tot posibilul să-l impresionez cu postura mea bună şi cu tăcerea mea de doamnă. Apoi sosi Jane şi micul dejun se transformă în cafea furată şi băută într-o cameră de zi uitată sau într-o încăpere în dezordine din pod, unde totul mirosea a praf şi a soare, iar Bad putea lăsa pe fotolii peri fini, de culoarea bronzului, fără să fie certat.
În Brattleboro, micul dejun însemna terciul de ovăz pus cu polonicul în castroane de tablă, lumina palidă filtrată de ferestrele înalte şi bocănitul tocurilor supraveghetoarelor pe culoarele dintre mese.
Buna purtare îmi adusese dreptul de a mă alătura turmei de femei care murmurau întruna şi mâncau în sala de mese. În dimineaţa aceea mă aşezasem lângă o pereche nepotrivită de femei albe: una dintre ele bătrână, subţire şi cu o expresie dezaprobatoare, cu părul pieptănat peste cap şi prins într-un coc atât de strâns, încât îi trăgea în sus sprâncenele în mici arcuri; cealaltă, tânără şi lătăreaţă, cu ochi cenuşii şi umezi şi buze uscate.