Încet, am frecat marginea monedei de tencuiala tare de ciment de pe peretele de lângă pat. Am ridicat-o din nou în lumină şi am văzut că, aproape imperceptibil, curba netedă a monedei se tocise.
Am zâmbit – era zâmbetul disperat al unei prizoniere care îşi sapă
tunelul pentru evadare – şi am apăsat din nou moneda de perete.
La vremea cinei, muşchii braţelor îmi erau ca nişte cârpe stoarse şi
166
încheieturile degetelor mă dureau acolo unde se încleştau în jurul monedei. Doar că nu mai arăta a monedă. Erau două laturi în unghi, care se întâlneau într-un singur punct, iar din chipul reginei nu mai rămăsese decât un ochi înţelept în centru. Am continuat să râcâi după
cină, fiindcă voiam să fiu sigură că obiectul este suficient de ascuţit şi, de asemenea, pentru că-mi era frică.
Dar noaptea începea să se lase – am urmărit cum lumina de pe pereţii goi se transformă din roz în galbenul cel mai pal şi apoi într-un cenuşiu estompat –, iar Havemeyer avea să se întoarcă în curând.
Târându-se ca un monstru din romanele de groază de duzină de-a lungul holurilor, întinzându-şi degetele reci spre mine, sorbindu-mi căldura din carne…
Am dat la o parte păturile, am coborât picioarele desculţe pe podea şi m-am furişat până la uşa încuiată.
Moneda strălucea, subţiată, în palma mea, transformată într-o lamă
de cuţit minusculă sau într-o peniţă de argint ascuţită. Mi-am atins uşor cu ea buricul degetului, m-am gândit la ochii flămânzi ai lui Havemeyer şi am apăsat.
La lumina lunii, sângele arată precum cerneala. Am îngenuncheat şi am tras cu degetul pe podea o linie tremurată, dar sângele curgea picătură cu picătură şi forma şiraguri de perle pe podeaua bine lustruită. Am strâns mâna pumn, forţând picăturile şovăitoare să
traseze un U mânjit cu mici băltoace, însă ştiam deja că nu va merge: ar fi fost nevoie de prea mult sânge şi de prea mult timp.
Am înghiţit un nod. Mi-am pus braţul stâng pe genunchi şi am încercat să mă gândesc la el ca la o coală de hârtie sau ca la o tăbliţă de lut ori de ardezie, ceva fără viaţă. Mi-am atins pielea cu cuţitul de argint, chiar acolo unde muşchiul fibros al antebraţului se unea cu cotul.
Mi-am spus în gând „Rezistă, January” şi am început să scriu.
Durea mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Nu, mint – durea întocmai cât te-ai aştepta să doară când sapi litere în propria-ţi carne, suficient de adânc pentru ca sângele să clocotească la suprafaţă ca nişte puţuri de petrol roşu; doar că uneori durerea este prea inevitabilă, prea necesară ca s-o mai simţi.
UŞA
Aveam grijă să tai liniile departe de venele ca nişte sfori răsucite din mijlocul antebraţului, datorită impresiei vagi că aş putea să sângerez
167
până la moarte pe podeaua spitalului şi să-mi scurtez astfel în mod tragic încercarea de evadare. Dar îmi era la fel de frică să nu tai prea uşor, ca şi cum asta ar fi putut semnala vreo ezitare sau lipsă de credinţă secretă. Să nu uităm, ceea ce contează este să crezi.
UŞA SE DESCHIDE PENTRU EA.
Marginea monedei muşcă şi se răsuci în jurul punctului, iar eu am crezut-o din toată inima mea tulburată.
Încăperea se rearanjă în acelaşi mod aproape familiar, printr-o tragere subtilă, de parcă o gospodină invizibilă ar fi apucat de colţurile realităţii, ca s-o îndrepte şi să-i netezească cutele. Am închis ochii strâns şi am aşteptat, cu speranţa bubuindu-mi în vene şi picurând pe podea – Dumnezeu să mă aibă în pază dacă nu merge; dimineaţă voi fi găsită zăcând într-o băltoacă închegată din propriul meu sânge –
măcar Havemeyer nu va mai avea ce căldură vitală să fure…
Încuietoarea se învârti cu un clic. Am deschis ochii, clipind, cuprinsă
brusc de epuizare. Uşa se mişcă foarte puţin spre interior, ca şi cum ar fi fost trasă de o adiere slabă.
M-am aplecat în faţă şi mi-am odihnit fruntea pe o dală din podea, lăsând valurile de oboseală să se rostogolească şi să se spargă peste mine. Ochii voiau să mi se închidă; coastele mă dureau ca şi când aş fi înotat până pe fundul lacului şi înapoi.
Dar el venea, iar eu nu puteam rămâne.
Am şchiopătat înapoi până la pat, târându-mă în trei membre, lăsând o dâră roşie, şi am scormonit după cartea mea. Am strâns-o la piept pentru o singură clipă, inspirând parfumul de mirodenii şi ocean.
Mirosea exact ca vechea haină fără formă a tatei, pe care o aranja pe spătarul scaunului, la cină, ori de câte ori era acasă. Cum de nu-mi dădusem seama de asta până acum?
Am vârât cartea sub braţ, am strâns în palmă cuţitul-monedă şi am plecat.
Desigur, aici nu exista niciun Prag, dar să păşesc din camera mea în hol însemna totuşi să trec dintr-o lume într-alta. M-am repezit pe hol cu cămaşa de noapte băţoasă foşnind când mi se atingea de picioare şi cu sângele picurând în urmă într-o dâră lungă de stropi. M-am gândit în mod absurd la potecile de firimituri ce te conduceau prin pădurile întunecoase din basme şi mi-am stăvilit o pornire uşor isterică de a râde.
M-am furişat două etaje pe scări şi am ajuns în holul de la intrare, de
168
un alb imaculat. Am trecut pe lângă uşile cu litere frumoase de aur pe sticlă, clipind la titluri din ochii înceţoşaţi. Dr. Stephen J. Palmer. Am simţit un imbold iraţional de a mă strecura în biroul lui şi de a-i răsturna toate dosarele şi mapele alea ordonate, de a-i face bucăţele toate notiţele îngrijite – poate chiar de a-i fura stiloul hidos –, dar am mers tiptil înainte.
Intrarea era de marmură, rece sub picioarele mele desculţe. Mă
întindeam spre impunătoarele uşi duble, simţind deja mirosul ierbii văratice şi al libertăţii, când mi-am dat seama de două lucruri în acelaşi timp: primul, că aud voci ridicate răsunând cu ecou la etajul de deasupra, o zarvă în crescendo ce dădea alarma, şi că lăsasem o urmă
roşie de picuri pe coridoare, ce ducea drept la uşile din faţă. Şi al doilea, că de cealaltă parte a uşilor se înălţa o siluetă neclară, conturată
de umbre şi de lumina lunii. Silueta înaltă, rarefiată a unui bărbat.