Am ales un petic de piele gol, nemânjit de sânge, şi am început să
scrijelesc un singur cuvânt: DO
O mişcare nevăzută, un sunet respingător de respiraţie, o mână ca un păianjen alb întinzându-se din întunecime spre mine…
DOAR.
Uşa se deschide doar pentru ea.
Am simţit cum lumea se reface singură, ca pielea care se strânge, bine întinsă, în jurul unei cicatrici. Întunecimea se retrase, mâna albă
fu cuprinsă de spasme – se auzi un ţipăt teribil, inuman – şi apoi m-am trezit privind fix un petic de perete obişnuit al cabanei.
Uşa se închisese.
Apoi mi-am lipit obrazul de podea şi mâna rece a lui Jane mi s-a aşezat pe frunte. Bad a şchiopătat mai aproape şi s-a aşezat cu
174
spinarea lipită de mine.
Ultima imagine pe care am văzut-o tremurând înaintea mea a fost cea a trei obiecte ciudate, deschise la culoare, înşiruite pe duşumea.
Arătau ca picioruşele albicioase ale unor ciuperci neobişnuite sau poate ca nişte capete de lumânări. Deja închisesem ochii şi începeam să alunec într-un somn chinuit de dureri când mi-am dat seama ce erau de fapt: trei vârfuri de degete albe.
Pentru o vreme, am fost altundeva. Nu ştiu întocmai unde, dar părea să fie un alt fel de Prag: lipsit de lumină şi nesfârşit, o galaxie tăcută
fără stele sau planete sau luni. Doar că nu eram în trecere pe acolo, ci eram doar suspendată, în aşteptare. Îmi amintesc senzaţia vagă că era un loc plăcut, fără monştri şi sânge şi durere, şi-mi doream să rămân locului.
Dar ceva se tot băga în seamă. Ceva cald, care răsufla şi se cuibărea lângă mine şi se vâra în părul meu, scoţând nişte sunete încete, ca nişte gemete.
Bad. Bad era viu şi avea nevoie de mine.
Aşa că m-am ridicat din întuneric şi am deschis ochii.
— Hei, cuţu.
Aveam limba încleiată şi ca de vată, dar Bad ciuli urechile. Scheună
din nou din adâncul pieptului, cumva apropiindu-se şi mai mult de mine, deşi nu mai era niciun pic de distanţă între noi, iar eu mi-am pus obrazul pe umărul său cald. Am încercat să-mi petrec braţele în jurul lui, dar am renunţat cu un icnet.
Mă durea. Totul mă durea: îmi simţeam oasele lovite şi dureroase, ca şi cum ar fi fost forţate să suporte o greutate imposibilă; braţul stâng era prea cald şi pulsa, înfăşurat strâns în fâşii de cearşaf; până şi sângele îmi bătea cu încetineală în urechi. Una peste alta, părea un preţ
corect de plătit pentru rescrierea naturii însăşi a spaţiului şi a timpului şi pentru meşterirea unei Uşi care era propria mea creaţie. Am clipit ca să îndepărtez impulsul de a râde sau poate de a plânge şi am privit în jur.
Era o cabană mică, aşa cum spusese Samuel, şi niţel dată uitării: teancurile de pături prinseseră mucegai, soba de gătit ruginise şi de pe ea se desprindeau fulgi portocalii, ferestrele erau înfundate cu pânze de păianjeni. Dar mirosul – ah, mirosul acela: soare şi pini, apa lacului
175
şi vânt – era de parcă toate mirosurile verii intraseră în pereţi. Era exact opusul mirosului din Brattleboro.
Doar atunci am observat-o pe Jane, care şedea la picioarele patului meu cu o cană de tablă aburindă în mână, privindu-ne pe Bad şi pe mine cu un surâs uşor în colţul gurii. În săptămâna în care fuseserăm despărţite, ceva se schimbase la ea. Poate erau hainele – rochia ei obişnuită, gri şi demodată, fusese înlocuită cu o fustă până la jumătatea gambei şi cu o bluză lejeră de bumbac – sau poate era scânteierea ageră din ochii ei, ca şi cum renunţase la o mască pe care nu ştiusem că
o purta.
Dintr-odată, m-am simţit nesigură. M-am uitat la spinarea lui Bad în timp ce vorbeam.
— Unde l-ai găsit?
— Pe plajă, în golfuleţul de dincolo de casă. Era… Ezită, iar eu am ridicat privirea spre ea şi am văzut că zâmbetul îi dispăruse. Nu era într-o formă prea bună. Aproape înecat, bătut până la sânge… Părerea mea a fost că cineva l-a aruncat peste marginea falezei şi a sperat că se va îneca. Ridică dintr-un umăr. Am făcut tot ce-am putut pentru el. Nu ştiu dacă laba aia va mai fi vreodată aşa cum trebuie.
Am găsit cu degetele peticele de blană tunse şi liniile aspre ale cusăturilor. Laba din spate fusese pusă în atele şi bandajată.
Am deschis gura, dar n-a ieşit niciun cuvânt. Sunt momente când un
„mulţumesc” este atât de insuficient, atât de mărunt faţă de magnitudinea datoriei faţă de cineva, încât cuvintele îţi mor în gâtlej.
Jane, dacă vei citi vreodată asta: „Îţi mulţumesc”.
Am înghiţit un nod.
— Şi cum de… cum de eşti aici?
— După cum poate ai ghicit, domnul Locke m-a chemat în biroul lui ca să mă informeze că serviciile mele nu mai erau necesare. Am devenit… agitată şi am fost escortată de pe moşie de către valetul ăla sinistru al lui, fără ca măcar să-mi strâng lucrurile. M-am întors în noaptea aceea, desigur, dar tu deja nu mai erai acolo. Un eşec pentru care – nările i se umflară – îmi pare extrem de rău.
Scutură din umeri.