plase şi prelate, butoaie cu apă şi peşte afumat, mere uscate, vin de ienupăr, frânghii, o busolă strălucitoare de aramă – şi o cabină îngrijit acoperită la un capăt, cu o saltea de paie înăuntru.
Ade rămase tăcută atât de mult timp, încât inima lui Yule începu să
nu mai aibă astâmpăr şi să palpite de îndoială. Nu este niciodată
recomandabil să iei decizii înaintea zorilor sau fără să-ţi consulţi soţia, iar el le făcuse pe amândouă.
— Este a noastră? întrebă Ade în cele din urmă.
Yule înghiţi un nod.
— Da.
— Cum ai – de ce?
Yule coborî vocea şi îşi strecură mâna într-a ei, astfel încât tatuajele lor se uniră într-o singură pagină scrisă cu cerneală neagră.
— Nu vreau să fiu lesa ta, iubito.
Ade îl privi atunci, cu o expresie încântată şi atât de plină de dragoste, încât Yule ştiu că făcuse un lucru nu doar bun, ci de-a dreptul vital.
(Regret ce am făcut? Dacă aş putea, aş proceda altfel? I-aş spune să
se resemneze să stea acasă, lângă vatră, să renunţe la hoinăreli?
Depinde ce contează mai mult: o viaţă sau un suflet.) January, care bătuse din palme spre un stol de pescăruşi iritanţi, începea să se plictisească. Ambarcaţiunea îi atrase atenţia, aşa că
scoase acel sunet plângăreţ pe care ei îl interpretau de obicei ca „Dă-mi asta imediat”.
Ade îşi lipi fruntea de cea a fiicei ei.
— Sunt perfect de acord cu tine, scumpo.
Două dimineţi mai târziu, Cetatea Nin se micşora în spatele lor şi orizontul dinspre răsărit li se aşternea liber şi luminos în faţă, iar Ade îngenunchea la provă, îmbrăcată în haina ei informă de fermier şi ţinându-şi copilul strâns la piept. Yule nu putea fi sigur, dar se gândi că
poate îi vorbea în şoaptă lui January, spunându-i cum este să ţi se rostogolească valurile sub picioare, să vezi cetăţi străine profilându-se în amurg şi să auzi limbi necunoscute cântate în văzduh.
182
Îşi petrecură următoarele luni ca un stol mic de păsări într-o migraţie ocolită, concepută de ei înşişi, cârmind de la o Cetate la alta, dar fără a zăbovi nicăieri prea mult. Pielea Adei, care peste iarnă
devenise catifelată şi albă ca laptele, se umplu de pistrui şi se arse din nou, iar părul ei ajunse într-o neorânduială încâlcită şi albicioasă, care aducea cu coama unui cal. January ajunsese de un cafeniu roşcat aprins, precum cărbunii sau scorţişoara. Ade o numea „o hoinară
înnăscută”, pe baza teoriei că orice copilaş care învăţa să meargă de-a buşilea în legănatul blând al punţii, care era îmbăiat în apă sărată şi folosea o busolă ca jucărie pe care să-şi încerce primii dinţişori era musai destinat unei vieţi de călător.
Pe măsură ce primăvara înainta şi insulele înverzeau, Yule începu să
suspecteze că hoinăreala lor nu era întru totul fără cârmă. Păreau să se îndrepte spre est, indiferent cât de schimbător şi indirect le era cursul, aşa că nu fu complet surprins când Ade anunţă, într-o seară, că-i era dor de mătuşa ei Lizzie.
— Cred doar c-ar trebui să ştie că nu putrezesc pe undeva, într-un şanţ, şi cred că i-ar plăcea să vadă o nouă fată Larson. Şi un bărbat care a rămas în preajmă.
Ceea ce nu spuse, totuşi Yule bănuia cu tărie, era că o încerca dorul de casă pentru prima oară în viaţă. Vorbea serile despre mirosul fluviului Mississippi în după-amiezile de vară, despre culoarea albastră
ca porţelanul a cerului deasupra fâneţei. Când ai un copil, ceva te face să te întorci spre origini, ca şi cum toată viaţa ai fi desenat un cerc şi acum trebuie neapărat să-l închizi.
Îşi refăcură proviziile în Cetatea Plumm, unde Ade şi Yule se regăsiseră cu un an înainte. Câţiva dintre cei care târguiau în piaţă îşi amintiră de ei şi se duse vorba că sirena se măritase cu învăţatul şi dăduse naştere unei fetiţe (dezamăgitor de normale), aşa că, până la plecarea lor, pe plajă se strânsese o mică mulţime. January ba scotea ţipete de încântare la ei, ba îşi ascundea faţa după umărul mamei, în timp ce Ade dădea răspunsuri mulţumitor de lipsite de sens la întrebări („Încotro ne îndreptăm? Spre un vârf de munte din Colorado, dacă vreţi să ştiţi adevărul”). Până la apusul soarelui, totul se transformase într-un fel de picnic, aşa că se desprinseră de la chei cu strălucirea caldă a focurilor de tabără în spate. Mulţimea îi urmări cum pleacă cu expresii variind de la curiozitate la ilaritate şi la alarmă, strigând avertismente şi urări de bine în timp ce bolta cerului se
183
preschimba deasupra din mătase roz în catifea albastră.
(M-am gândit adesea la oamenii aceia în anii care au trecut, cum ne priveau navigând tot mai departe pe marea pustie de la răsărit. Oare a plecat vreunul dintre ei să ne caute, când au văzut că nu ne mai întoarcem? Vreun neguţător curios sau vreun pescar îngrijorat? Inima mea îşi caută consolare într-o asemenea slabă speranţă.) Yule nu era obişnuit să stârnească atâta zarvă, dar Ade râse de el.
— Am lăsat în urmă un şir de chipuri întocmai ca acestea în vreo treizeci de lumi. Le face bine. Eu cred că aşa apar poveştile şi basmele, din încercările de a-şi explica lucruri ce nu pot fi explicate. Privi în jos la January, care i se cuibărise în poală şi-şi molfăia gânditoare încheieturile degetelor. Fata noastră va ajunge să facă parte dintr-o poveste înainte de a învăţa să meargă, Jule. Asta e ceva, nu? O hoinară
înnăscută, fără doar şi poate.
Ade ţinea cursul prin noapte, navigând după lumina stelelor şi din memorie, cu January dormindu-i la piept. Yule le privea din cabină şi alunecă treptat într-un somn cu vise despre fiica sa ca femeie în toată
firea: cum va vorbi şase limbi şi va ajunge să navigheze mai bine decât tatăl ei, cum va avea inima temerară şi sălbatică a mamei, cum nu va fi legată niciodată de un singur cămin, ci va dănţui între lumi pe o cărare croită de ea însăşi. Avea să fie puternică şi strălucitoare şi ciudată întrun fel plin de putere şi minunat, înălţându-se în lumina a zece mii de sori.
Yule se trezi înainte de ivirea zorilor, când Ade se strecură în cabină
şi o aşeză pe January între ei. Adormi la loc, cuprinzându-le cu un braţ
pe amândouă.
Vântul deveni mai sălbatic şi mai rece în afara insulelor-cetăţi. Îşi petrecură următoarele zile traversând un curent nevăzut, cu valurile lovind carena ca nişte avertismente, iar vela bărcii când se întindea gata să plesnească, când fâlfâia, pierzând vânt. Ade rânjea mulţumită