păzitori. După asta am dormit mai bine.
M-am trezit de-a binelea a doua zi dimineaţă, când soarele desena prima dungă palidă pe peretele vestic, o lumină albăstruie, slabă, care-mi spunea că e prea devreme pentru oamenii civilizaţi să se trezească.
Am privit cum dunga devine roz ca o pralină şi am ascultat păsările care-şi începeau gamele ezitante, simţindu-mă, poate pentru prima dată în viaţă, cu adevărat în siguranţă.
Da, ştiu: am crescut pe o moşie de ţară înfloritoare, am călătorit în lumea întreagă cu bilete la clasa întâi, am purtat satin şi perle – o asemenea copilărie cu greu s-ar putea numi plină de primejdii. Însă
erau privilegii de împrumut, şi eu ştiam asta. Fusesem Cenuşăreasa la bal, ştiind că toate gătelile mele erau iluzorii, condiţionate, depinzând de succesul cu care respectam un set de reguli nescrise. Când bătea de miezul nopţii, toate aveau să dispară fără urmă şi să mă lase expusă
aşa cum eram de-adevăratelea: o fată oacheşă fără niciun ban şi fără
nimeni care s-o apere.
Dar aici, în această cabană – plină de colb, uitată, cocoţată pe o stâncă îmbrăcată în pini aflată la aproape douăzeci de kilometri depărtare de cel mai apropiat oraş – mă simţeam în cele din urmă şi cu adevărat în siguranţă.
La un moment dat în cursul nopţii, Jane îl pusese pe Bad să se dea jos din pat şi-i luase locul lângă mine, iar acum i se vedea doar părul negru şi aspru. Am încercat să n-o deranjez când am coborât peste tăblia patului. Am rămas un moment în picioare, clătinându-mă şi simţind că mi-e rău de la o oboseală care n-avea nimic de-a face cu durata somnului, apoi am şterpelit o pătură uşor mucegăită din colţ.
Am rostit în şoaptă numele lui Bad şi am şchiopătat împreună până la treapta din faţa casei, pe care ne-am aşezat, privind cum aburul dimineţii se ridică în rotocoale albe de pe lac.
Gândurile mi se învârteau în ţeastă, întorcându-se iar şi iar la aceleaşi fragmente şi încercând să le pună cap la cap ca pe nişte cioburi dintr-un obiect de preţ spart: Societatea, Uşile care se închideau, domnul Locke. Tata.
Încă îmi rămânea un capitol sau cam aşa ceva de citit, totuşi nu era greu să completez descrierea anilor lipsă. Tata eşuase în această lume nefericită împreună cu fiica lui care era încă prunc, îşi găsise un loc de muncă ce permitea călătoriile şi petrecuse şaptesprezece ani căutând o modalitate de întoarcere acasă – înapoi la ea. La mama mea.
188
Dar eu găsisem Uşa lor, nu? Uşa albastră de pe câmp, cu moneda de argint aşteptând de cealaltă parte, care se deschisese pentru un timp atât de scurt. Iar tata nu ştiuse niciodată, poate că murise căutând Uşa pe care o deschisese propria lui fiică. Era atât de… stupid. Ca una dintre acele piese de teatru tragice în care toată lumea moare la sfârşit din cauza unei serii de otrăviri şi neînţelegeri care ar fi putut fi împiedicate.
Deşi poate că nu totul putuse fi prevenit sau fusese accidental.
Cineva aşteptase lângă Uşa aceea din vârful muntelui; cineva o închisese. Cartea tatei era presărată cu referiri la alte Uşi care se închideau, la o forţă fără nume care-i urmărea paşii.
M-am gândit la Havemeyer care-mi spusese că vrea să păstreze lumea aşa cum e, m-am gândit la Locke care mă invitase să intru în Societate printr-un discurs grandios despre ordine şi stabilitate. Uşile înseamnă schimbare, scrisese tata. Dar… oare chiar credeam că
Societatea Arheologică din New England era o organizaţie secretă a unor persoane răuvoitoare, care închideau Uşile? Şi dacă aşa era, oare domnul Locke ştiuse? Era el ticălosul cu T mare din această poveste?
Nu. Nu voiam, nu puteam s-o cred. El era omul care ne oferise adăpost tatei şi mie, care-şi deschisese uşa casei pentru noi. Omul care-mi angajase bone şi profesori, îmi cumpărase rochii frumoase, care-mi lăsase cadouri vreme de şaptesprezece ani în cufărul albastru cu comori. Şi ce cadouri neobişnuite, atente – păpuşi din ţări îndepărtate, eşarfe ce miroseau a mirodenii, cărţi în limbi pe care nu le puteam citi –, ideale pentru o fată singuratică, ce visa la aventură.
Domnul Locke mă iubea. Ştiam că aşa este.
Duhoarea de amoniac de la Brattleboro părea să emane din pielea mea, ca un miros slab. El făcuse asta. El mă trimisese în locul acela, mă
încuiase undeva unde nimeni nu mă putea auzi sau vedea. Ca să mă
protejeze, spusese, dar nu eram sigură că-mi pasă de motiv.
Când ieşi Jane – cu ochii pe jumătate închişi din cauza soarelui, cu părul uşor turtit pe o parte –, picioarele îmi amorţiseră şi aburul lacului se împrăştiase. Se aşeză lângă mine fără să spună nimic.
— Ştiai? am întrebat-o, după o vreme în care tăcuserăm amândouă.
— Ce să ştiu?
Nu m-am ostenit să răspund. Oftă scurt, cu resemnare.
— Am ştiut o parte. Niciodată toată povestea. Julian era un om care ţinea la intimitatea lui.
189
Acel timp trecut, care se strecura prin propoziţii ca un şarpe în iarbă, parcă aştepta să mă muşte.
Am înghiţit un nod.
— Cum l-ai cunoscut de fapt pe tatăl meu? De ce te-a trimis aici?
Scoase un oftat mai lung. Mi-am închipuit că aud un fel de eliberare în el, ca atunci când este descuiată o uşă.
— L-am cunoscut pe tatăl tău în august 1909, într-o lume de leoparzi-vârcolaci şi căpcăuni. Aproape l-am omorât, dar lumina era tot mai slabă şi împuşcătura mea şi-a ratat ţinta.
Până în momentul acela, nu crezusem că oamenii chiar rămân cu gura căscată în viaţa reală. Jane părea mulţumită de sine, privindu-mă
pieziş. Se ridică.
— Hai înăuntru. Mănâncă şi-o să-ţi povestesc.
— Am găsit uşa a patra oară când am fugit de la şcoala misionară.
Nu era uşor de găsit: versantul de nord al Muntelui Suswa este presărat cu grote, iar uşa era ascunsă într-un tunel îngust, şerpuit, despre care doar un copil ar fi crezut că merită explorat. Strălucea către mine prin penumbră, înaltă şi alb-gălbuie. Fildeşie.