fel de graţie care m-a făcut să mă gândesc la leoaice. Pielea pestriţă le era plină de pete şi când au zâmbit, am văzut că au dinţi ascuţiţi. M-am gândit că sunt cele mai frumoase creaturi pe care le văzusem vreodată.
M-au primit în rândurile lor. Nu ne înţelegeam prin viu grai, dar instrucţiunile le erau simple: urmează-ne, mănâncă, stai, jupoaie vietatea asta pentru cină. Am patrulat cu ele săptămâni, poate chiar luni, şi am învăţat multe. Am învăţat să mă furişez prin pădure în linişte şi să ung corzile arcurilor cu grăsime. Am învăţat să mănânc carne crudă şi încă plină de căldura sângelui. Am învăţat că toate poveştile cu căpcăuni pe care le auzisem vreodată erau adevărate şi că
monştrii pândeau din umbră.
Vocea îi devenise ritmică, aproape hipnotică.
— Am învăţat să le iubesc pe Liik şi Vânătoresele ei. Şi când le-am văzut schimbându-se – cu pielea năpârlind şi transformându-se, cu fălcile lungindu-li-se, cu arcurile azvârlite pe pământul pădurii, uitate –
am simţit mai degrabă invidie decât teamă. Toată viaţa mea fusesem lipsită de putere, iar forma femeilor-leopard atunci când săreau în luptă era forma puterii scrisă asupra lumii.
Nu cred că mai auzisem atâta emoţie în vocea lui Jane; nici când o carte se termina prost, nici când cafeaua dădea în foc, nici măcar când un invitat la petrecere spunea ceva dispreţuitor la adăpostul mâinii înmănuşate. Faptul că o auzeam acum îl simţeam aproape ca pe o intruziune.
— În cele din urmă, patrularea s-a încheiat şi femeile m-au dus acasă: un sat înconjurat de pomi fructiferi şi de ferme, ascuns în caldeira unui vulcan stins. Bărbaţii lor le-au întâmpinat pe străzi cu copii grăsuni în braţe şi cu bere proaspătă în ulcioare de lut. Liik a vorbit cu soţii ei şi toţi m-au privit cu milă. M-au condus la casa ei şi m-au hrănit, iar eu am petrecut noaptea aceea şi următoarea şi următoarele dormind pe un morman de blănuri moi, înconjurată de sforăiturile uşoare ale copiilor lui Liik. Mă simţeam – Jane înghiţi cu greutate, iar vocea i se gâtui pentru o clipă – acasă.
Urmă o tăcere scurtă.
— Deci ai rămas acolo? În sat?
Jane zâmbi strâmb, cu amărăciune.
— Am rămas. Dar Liik şi Vânătoresele ei nu. Într-o dimineaţă m-am trezit şi am descoperit că se întorseseră toate în pădure, în patrulare, şi mă lăsaseră în urmă. Tonul îi devenise răstit; oare cât de mult o făcuse
193
să sufere acel al doilea abandon? Ştiam deja destul din limba lor ca să
înţeleg ce-mi spuneau soţii: pădurea nu era locul potrivit pentru o creatură ca mine. Eram prea mică, prea slabă. Ar trebui să rămân în sat, să cresc copii, să macin nucile tisi ca să fac făină şi să fiu în siguranţă.
Un alt zâmbet strâmb.
— Dar deja mă pricepeam foarte bine să fug. Am furat un arc şi trei burdufuri din piele pline cu apă şi mi-am croit drumul înapoi la uşa de fildeş.
— Dar…
— De ce? Jane frecă uşor cu degetul fibra lemnului mesei. Fiindcă
presupun că nu voiam să fiu în siguranţă. Voiam să fiu periculoasă, să-mi găsesc propria putere şi s-o scriu asupra lumii.
Am privit în altă parte, în jos spre Bad, care acum scotea mârâituri fantomatice prin somn.
— Deci ai părăsit lumea femeilor-leopard. Unde te-ai dus?
Oamenii nu apucau niciodată să stea în acele Ţări ale Minunilor, nu-i aşa? Alice şi Dorothy şi alţii asemenea lor, au fost toţi târâţi înapoi în lumea mundană şi vârâţi în pat de către cei care-i supravegheau. Tata rămăsese naufragiat în realitatea aceasta anostă.
Jane scoase un „ha” puternic şi dispreţuitor.
— M-am dus drept la cel mai apropiat avanpost britanic, am furat o puşcă Lee-Metford şi câtă muniţie puteam să car, apoi m-am întors prin uşa mea de fildeş. Peste două săptămâni, am revenit în sat, cu puşca pe umăr şi ţinând sub braţ o căpăţână plină de sânge închegat şi cu miros împuţit. Eram din nou flămândă şi slabă, rochia de bumbac se transformase într-o legătură zdrenţuită în jurul coapselor, îmi rupsesem două coaste în luptă, dar îmi simţeam ochii scăpărând de mândrie.
Aşa scăpărau şi acum, sclipind primejdios prin umbrele din cabană.
— Am găsit-o pe Liik pe uliţa satului şi am rostogolit căpăţâna de căpcăun la picioarele ei. Îşi arătă strungăreaţa în timp ce zâmbetul i se lărgea. Aşa am ajuns să patrulez cu femeile-leopard pentru următorii douăzeci şi doi de ani. Am avut douăsprezece ucideri proprii, doi soţi şi o soţie-vânătoreasă, şi trei nume în trei limbi. Aveam o lume întreagă, plină de sânge şi de glorie.
Se aplecă spre mine, fixându-mă cu privirea ca o felină neagră de pradă, cu coada invizibilă biciuind aerul. Când vorbi din nou, vocea îi
194
era mai scăzută, mai aspră.
— Aş mai avea şi acum toate astea, dacă n-ar fi sosit tatăl tău în 1909 şi nu mi-ar fi închis uşa pentru totdeauna.
M-am trezit complet şi profund lipsită de grai. Nu din timiditate sau din incertitudine, ci pentru că toate cuvintele parcă-mi fuseseră
scuturate din cap şi nu lăsaseră în urmă decât un sunet înfundat, bâzâind ca electricitatea statică. Poate, dacă am fi avut la dispoziţie mai mult timp ca să-mi revin, aş fi spus ceva de genul „Tata… închidea Uşi?”
sau poate „De unde ştii?” sau poate cele mai sincere şi mai necesare vorbe dintre toate: „Îmi pare rău”.
Dar n-am zis nimic din toate astea, pentru că în uşa cabanei răsună
brusc o bubuitură. O voce tărăgănată şi rece strigă:
— Domnişoară Scaller, draga mea creatură, eşti înăuntru? N-am apucat să ne terminăm conversaţia.
Urmă un singur moment cristalin de linişte.
Apoi zăvorul se ridică şi uşa cabanei se deschise cu putere spre noi.