Îmi schimbasem cămaşa de noapte apretată şi mânjită de sânge cu o bluză şi o fustă de la Jane şi-mi trecusem degetele prin păr (fără niciun efect vizibil), iar acum stăteam aşezate faţă în faţă la masa de bucătărie prăfuită. Situaţia părea aproape normală, de parcă ne ascundeam întruna dintre încăperile din podul reşedinţei Locke, bând cafea şi discutând despre cel mai recent număr din Seria iubiţilor: Aventuri romantice pentru tinerele merituoase.
Doar că discutam despre povestea lui Jane, iar ea n-o luase de la început.
— De ce-ai fugit?
Strânse uşor din buze.
— Din acelaşi motiv ca toată lumea.
— Dar nu ţi-ai făcut griji – vreau să zic, pentru părinţii tăi?
— Nu aveam părinţi, spuse ea un pic apăsat.
Am văzut cum i se mişca omuşorul în gâtlej în timp ce-şi înghiţea furia.
— Pe vremea aceea, îmi mai rămăsese doar surioara cea mică. Ne-am născut pe podişul înalt, la ferma mamei. Nu-mi amintesc prea
190
multe despre ea: pământul arat, negru ca pielea, mirosul meiului care fermenta, scârţâitul briciului pe ţeasta mea. Era acasă. Ridică din umeri. Aveam opt ani când a venit seceta, odată cu calea ferată. Mama ne-a dus la şcoala misionară şi a spus că se va întoarce odată cu ploile, în aprilie. N-am mai văzut-o niciodată. Îmi place să cred c-a murit de febră într-una dintre comunităţile care lucrau pământul, pentru că
atunci aş putea s-o iert.
Vocea îi era plină de amărăciunea abandonului, a aşteptării nesfârşite după un părinte care nu s-a mai întors; am simţit un fior, recunoscându-le.
— Sora mea a uitat-o complet. Era prea mică. A uitat limba noastră, ţinutul nostru, numele noastre. Profesoarele au numit-o Micuţa Charlotte, iar ea se prezenta drept Micuţa. Strânse din nou din umeri.
Era fericită.
Jane făcu o pauză, cu muşchii maxilarului parcă împietriţi, şi am auzit cuvintele nerostite: Eu nu.
— Aşa că ai fugit. Unde te-ai dus?
Maxilarul i se descleştă.
— Departe. N-aveam unde să mă duc. M-am întors la şcoala misionară de două ori singură, pentru că mă îmbolnăvisem sau mi se făcuse foame sau obosisem, şi o dată legată în spatele calului unui ofiţer, pentru că fusesem prinsă furând chifle din barăci. A patra oară
eram mai mare, aveam aproape paisprezece ani. Am ajuns mult mai departe.
M-am văzut pe mine însămi la paisprezece ani – nesigură, însingurată, purtând fuste de in bine călcate şi exersându-mi caligrafia
– şi mi-am dat seama că nu mă puteam imagina fugind de una singură
prin savana africană la vârsta aceea. Sau la orice vârstă.
— Am reuşit să ajung până acasă, doar că nu mai era „acasă”. Era o casă mare şi urâtă, cu ţigle şi hornuri şi cu copilaşi blonzi care se jucau în faţă. Îi supraveghea o negresă cu şorţ alb. Ridică iarăşi din umeri; am început să cred că gestul acela era menit s-o scape de povara resentimentului care ameninţa să o împovăreze. Aşa că am continuat să fug. Spre sud, unde podişul se încreţeşte, transformându-se în văi şi munţi. Unde copacii sunt uscaţi şi arşi de vânt, iar mâncarea se găseşte greu. Am slăbit. Păstorii de vite mă priveau trecând şi nu spuneau nimic.
Am scos un fel de ţâţâit ca şi cum nu-mi venea să cred, iar Jane îmi
191
aruncă o privire compătimitoare.
— Imperiul ajunsese deja şi acolo, cu graniţele şi faptele şi căile ferate şi mitralierele sale Maxim. Nu eram singurul copil sălbăticit, orfan de mamă, care alerga prin savană.
Am tăcut. Mă gândeam la predicile domnului Locke despre Progres şi Prosperitate. În ele nu pomenea niciodată de fete orfane sau de ferme furate sau de mitraliere Maxim, întins sub scaunul meu, cu laba pusă în aţele întinsă ţeapănă, Bad se mişcă puţin ca să-mi acopere şi mai bine laba piciorului cu capul.
Jane continuă:
— Am găsit uşa de fildeş şi-am trecut prin ea. La început am crezut că murisem şi ajunsesem în lumea spiritelor şi a zeilor.
Buzele îi schiţară un surâs uşor, iar ochii i se strânseră un pic din pricina unei emoţii noi – alean? Dor de casă?
— Eram într-o pădure atât de verde, încât bătea în albastru. Uşa prin care intrasem se afla în spatele meu, printre rădăcinile ieşite deasupra solului ale unui copac uriaş. M-am îndepărtat de ea, adâncindu-mă în pădure. Acum ştiu cât de nesăbuită am fost să fac aşa.
Pădurile din lumea aceea sunt pline de creaturi crude, care se furişează, de monştri cu multe guri şi cu o foame fără margini. Doar printr-un noroc nemaipomenit – sau din voia lui Dumnezeu, cum ar spune lucrătoarele de la misiune – le-am întâlnit pe Liik şi Vânătoresele ei înainte să mă găsească altcineva. În acel moment, n-a părut chiar aşa un noroc: am ocolit un trunchi de copac şi am descoperit vârful unei săgeţi la câţiva centimetri de faţa mea.
Am tuşit ca să-mi acopăr icnetul de teamă, sperând să nu par chiar un copilaş care ascultă poveşti la focul de tabără.
— Ce-ai făcut?
— Absolut nimic. Supravieţuirea înseamnă adesea să ştii când eşti învins. Am auzit foşnete în spatele meu şi am ştiut că ieşeau la iveală şi alţii, că eram înconjurată. Femeia care ţinea arcul şuiera la mine într-o limbă necunoscută. Se pare că nu prea arătam ca o ameninţare – o copilă flămândă, într-o rochiţă albă de bumbac cu gulerul rupt –, fiindcă Liik şi-a coborât arma. Doar atunci am putut să-i văd bine pe toţi.
Liniile dure de pe faţa ei se îmblânziră, doar un pic, încălzite de amintirea regăsită.
— Erau femei. Musculoase, cu ochi aurii, incredibil de înalte, cu un
192