prin stropii de apă sărată, aidoma unui şoim la vânătoare care-şi zăreşte prada. January mergea de-a buşilea de la pupă la provă, cu o frânghie legată în jurul mijlocului, uneori rostogolindu-se odată cu valurile. Yule scruta orizontul după uşa Adei.
Aceasta îşi făcu apariţia în zorii celei de-a treia zile: două steiuri de stâncă negre, ieşind din mare ca nişte colţi de balaur, înclinate una spre cealaltă, cu vârfurile aproape atingându-se, astfel încât între ele se forma o trecătoare strâmtă de mare deschisă. Ceaţa dimineţii se
184
încolăcea şi aburea totul în jurul uşii, ascunzând-o şi apoi dezvăluind-o privirii. Pare să evite descoperirea uşoară, scrise Yule în jurnalul său, ceea ce îmi confirmă premisa iniţială.
Îşi puse notiţele deoparte şi se poziţionă în picioare la provă, cu January în braţe, faţa ei adormită şi liniştită întrevăzându-se dintre faldurile hainei uzate a Adei. Marea devenise nemişcată şi tăcută; prova lor aluneca peste ea ca un toc de scris pe pagină. Umbra stâncilor căzu peste barcă. Chiar înainte să se strecoare prin trecătoare, peste prag şi în pântecele negru al spaţiului dintre lumi, Yule Ian se întoarse să-şi privească soţia.
Ade era ghemuită la cârmă, împotrivindu-se curentului cu umerii laţi, maxilarul hotărât şi ochii scăpărând de o bucurie sălbatică: cuprinsă de emoţia puternică a plonjării printr-o altă uşă, poate, sau trăind din plin gloria unei vieţi fără graniţe ori obstacole, sau bucurându-se pur şi simplu de întoarcerea acasă. Părul îi era adunat în neorânduială într-o coamă de culoarea mierii, care-i atârna pe un umăr, amestecându-se cu liniile şerpuitoare ale tatuajului. Se schimbase din acea primă zi în care Yule o văzuse pe câmpul presărat cu cedri, cu mai bine de zece ani în urmă – era mai înaltă, mai lată în umeri, avea încreţituri pline de voioşie la colţurile ochilor şi la tâmple i se ondulau primele şuviţe de păr alb –, dar nu era mai puţin luminoasă.
O, January, era atât de frumoasă!
Îşi înălţă privirea tocmai când intram în întunecime şi ne aruncă
zâmbetul ei strâmb, sălbatic.
Zâmbetul acela, ca o pată alb-aurie în ceaţă, încă îmi apare înaintea ochilor, ca un portret pictat. El marchează ultimul moment în care lumea a fost întreagă, ultimul moment al fragilei noastre familii de scurtă durată. Ultimul moment în care am văzut-o pe Adelaide Larson.
Întunecimea ne înghiţi. Veni absenţa sufocantă a spaţiului dintre lumi. Am închis ochii ca să mă apăr împotriva ei, inima mea laşă
încrezându-se în Ade să ne ducă cu bine de partea cealaltă.
Şi apoi răsună un zgomot de lemn care se despică, un zgomot care-mi brăzdă inima şi care nu putea fi auzit de fapt, fiindcă în locul acela fără aer sunetele nu puteau să existe. Am simţit că mi se taie picioarele şi gândul mi-a zburat înspăimântat la monştri marini şi leviatani, la tentacule uriaşe ce ne prindeau barca – şi apoi am simţit asupră-ne o presiune enormă, fără o sursă vizibilă. Era ca şi cum însuşi spaţiul dintre lumi era muşcat în două.
185
Eram fără suflare, orb, cuprins de panică. Dar a existat o fracţiune de secundă – suspendată acum în memoria mea ca un pivot în jurul căruia se roteşte totul – în care aş fi putut alege altfel. M-aş fi putut repezi înapoi la pupă, spre Ade. Poate aş fi murit sau aş fi fost condamnat să mă destram în nesfârşitul spaţiu intermediar, dar cel puţin aş fi făcut-o cu Adelaide alături.
În schimb, mi-am înţepenit picioarele pe punte şi m-am încovoiat peste tine.
Mă gândesc adesea la momentul acela. Nu-l regret, January, nici măcar în cele mai întunecate şi disperate clipe.
Momentul a trecut. Senzaţia de strivire s-a intensificat, până când tu şi cu mine am fost lipiţi de carena care gemea, cu plămânii goliţi de aer şi cu ţestele pulsându-ne de durere. Braţele mele erau ca o menghină
în jurul tău, şi nu mai eram sigur dacă te protejez sau te strivesc – ochii mi se duceau în fundul capului – dinţii îmi scrâşneau…
Aer. Rarefiat, îngheţat, mirosind a pini şi a zăpadă. Am ţâşnit printr-o barieră nevăzută şi barca noastră s-a izbit de sol. Am fost azvârliţi în faţă, lovindu-ne de pământul rece al altei lumi.
Aici, amintirile mele devin năucite şi confuze, apărând şi dispărând de parcă ar fi luminate de un bec defect dintr-un proiector; cred că m-am lovit cu capul de vreo piatră sau de vreo bucată de lemn care zbura prin aer. Mi te amintesc pe tine, încordată şi ţipând în braţele mele, aşadar vie, în mod imposibil, ca prin miracol. Îmi amintesc că m-am ridicat în picioare clătinându-mă, m-am întors spre rămăşiţele risipite peste tot ale ambarcaţiunii noastre, căutând cu disperare o sclipire de alb sau de auriu, doar că ochii mei nu vedeau clar şi apoi am ajuns din nou în genunchi. Îmi amintesc că am căutat uşa mare cu cadru din cherestea despre care îmi spusese Ade, dar n-am găsit decât dărâmături şi cenuşă.
Îmi amintesc că i-am strigat numele şi n-am primit niciun răspuns.
Îmi amintesc o siluetă ivindu-se nedesluşit din penumbre, conturată
de zorii zilei.
Ceva îmi atinse ceafa şi lumea se făcu ţăndări. Am aterizat cu nasul pe cetină de pin şi pe pietre şi gustul de ocean al sângelui mi-a umplut gura.
Îmi amintesc că mi-a trecut prin minte: „Mor.” Şi-mi mai amintesc c-am simţit o uşurare îndepărtată, egoistă, fiindcă deja ştiam: Ade nu trecuse pe uşă cu noi.
186
7. Uşa de fildeş
De regulă, nu sunt o persoană care plânge mult. Când eram mică, plângeam din orice, de la surâsurile dispreţuitoare la sfârşiturile triste, şi o dată chiar pentru o băltoacă cu mormoloci care se evaporase sub soare, dar la un moment dat am învăţat trucul stoicismului: te ascunzi.
Te retragi după zidurile castelului tău şi tragi podul mobil, apoi priveşti totul din turnul cel mai înalt.
Însă atunci am plâns: zăcând însângerată şi epuizată în cabana familiei Zappia, cu Bad lângă mine şi cu vocea lui Jane rostogolindu-se peste noi, spunând povestea tatei.
Am plâns până când am simţit că mă înţeapă ochii şi perna era udă
fleaşcă. Am plâns ca şi cum aş fi fost pusă să plâng lacrimile nevărsate de trei oameni în locul unuia singur: mama, pierdută în abis; tata, pierdut fără ea; şi eu, pierdută fără niciunul dintre ei.
Jane termină de citit şi nu rosti nimic, fiindcă ce-i poţi spune unei femei în toată firea care plânge până adoarme? Închise cartea uşor, de parcă paginile erau din carne şi s-ar fi putut alege cu vânătăi, şi mă
înveli bine cu pledul roz. Apoi trase perdelele ca să mă ocrotească de soarele amiezii şi se aşeză într-un balansoar cu cafeaua ei rece. Avea faţa atât de liniştită şi de netedă, încât am bănuit că înapoia lui pândeau nişte emoţii violente; şi ea învăţase trucul stoicismului.
Am adormit privind-o pe sub pleoapele fierbinţi, umflate, cu braţul petrecut peste coastele lui Bad, care se ridicau şi coborau.
Am amintiri ca din vis cu Jane care se mişca prin cabană, o dată
ieşind şi întorcându-se cu un braţ de vreascuri pentru seara răcoroasă, lucrând la masă la ceva întunecat, de metal, cu chipul impenetrabil. La un moment dat, m-am ridicat pe jumătate şi am văzut uşa proptită ca să stea deschisă şi pe Jane şi pe Bad şezând pe prag, conturaţi de lumina lunii de vară ca o pereche de statui de argint sau de îngeri
187