— Ei bine, mi s-a spus că Brattleboro este o instituţie pentru albi.
Nu mi s-a permis să te vizitez. Aşa că m-am dus la băiatul familiei Zappia, gândindu-mă că italienii sunt îndeajuns de albi, dar şi lui i s-a interzis să te viziteze. Se pare că a livrat pachetul meu prin mijloace
176
mai… mmm, eficiente. Zâmbetul îi reapăru şi se lăţi suficient ca să-i dezvăluie mica strungăreaţă. E un prieten devotat, nu-i aşa?
N-am considerat necesar să răspund. Ea continuă, cu afectare.
— Şi un tânăr foarte drăguţ. Mi-a dat adresa asta, un loc unde să mă
gândesc şi să fac planuri, un loc unde să dorm, de vreme ce nu mai eram bine-venită la reşedinţa Locke.
— Îmi pare rău.
Vocea îmi era slabă, abia auzită chiar şi pentru urechile mele. Jane pufni.
— Mie nu. Am dispreţuit casa aia şi pe proprietarul ei din momentul în care am sosit. Am tolerat-o numai în temeiul unei înţelegeri pe care am încheiat-o cu tatăl tău. Mi-a cerut să te protejez, în schimbul a…
ceva ce-mi doream foarte tare.
Expresia i se interioriză, arzând cu un fel de furie sumbră, fără
margini, care mă făcu să-mi ţin răsuflarea. Jane reuşi să şi-o înghită.
— Ceva ce el nu mai are cum să-mi ofere.
L-am cuprins mai strâns cu braţul pe Bad şi mi-am făcut vocea să
sune pe cât am putut de liniştită şi neutră.
— Deci acum vei pleca. Te vei duce acasă.
Am văzut-o făcând ochii mari.
— Acum? Şi să te las bolnavă şi rănită, vânată de cine ştie ce? Poate că Julian o fi încălcat condiţiile înţelegerii noastre, dar noi două avem o înţelegere complet separată.
Am clipit prostită în timp ce o priveam. Expresia i se îmblânzi pe cât se putea de mult.
— Sunt prietena ta, January. Nu te voi abandona.
— Ah…
Niciuna dintre noi nu mai spuse nimic o vreme. M-am lăsat cuprinsă
de o picoteală scăldată în sudoare; Jane trezi la viaţă soba de gătit şi-şi reîncălzi cafeaua. Se întoarse lângă pat, împinse un pic posteriorul lui Bad şi se sui lângă mine. Ţinea Cele zece mii de Uşi – care arăta jumulită, mânjită cu pete roşii-ruginii – pe genunchi, mângâind coperta cu degetul mare.
— Ar trebui să dormi.
Dar am constatat că nu prea puteam. În urechi îmi bâzâiau şi-mi zumzăiau tot felul de întrebări, ca nişte ţânţari: Ce-i promisese tata lui Jane? Cum se cunoscuseră de fapt şi ce însemna cartea pentru ea? Şi de ce venise oare tata în lumea asta cenuşie şi plictisitoare?
177
M-am foit sub pled până când l-am făcut pe Bad să ofteze.
— Ai vrea – crezi că ai putea să-mi citeşti? Tocmai am terminat capitolul al patrulea.
Jane îmi aruncă zâmbetul ei larg, cu dinţi şi strungăreaţă.
— Sigur.
Deschise cartea şi începu să citească.
178
Capitolul cinci
Despre pierdere
Raiul – Iadul
Nimeni nu-şi aminteşte cu adevărat propriile origini. Majoritatea avem un fel de mitologie neclară despre primii ani ai copilăriei, un set de poveşti care ne-au fost spuse iar şi iar de părinţi, întreţesute cu amintirile noastre neclare de ţânci. Ei ne spun despre episodul acela când am fost gata să murim, mergând de-a buşilea în jos pe scări după
pisica familiei; despre felul în care zâmbeam în somn în timpul furtunilor cu trăsnete; despre primele noastre cuvinte, primii noştri paşi şi primele torturi aniversare. Ne spun o sută de poveşti diferite, care sunt toate, de fapt, aceeaşi poveste: Te iubim şi te-am iubit întotdeauna.
Dar Yule Ian nu i-a spus niciodată aceste poveşti fiicei sale. (Sper că-mi vei îngădui laşitatea continuă a naraţiunii la persoana a treia; este nesăbuită, dar constat că uşurează suferinţa.) Atunci, ce-şi aminteşte ea?
Nu cele dintâi câteva nopţi în care părinţii ei au urmărit cum i se ridică şi cum îi coboară pieptul, cu un fel de entuziasm îngrozit. Nu senzaţia înălţătoare de fierbinţeală dată de tatuajele proaspete ce descriau spirale pe pielea lor, zugrăvind cuvinte noi (mamă, tată, familie). Nici felul în care se priveau uneori unul pe celălalt în strălucirea dinaintea zorilor, după ore de mers cu ea în braţe şi de legănat şi de cântat cântecele fără sens în vreo şase limbi, cu toate emoţiile pe care le simţeau zugrăvite fără ascunziş pe chipuri – cu un fel de epuizare uimită, o uşoară isterie, o dorinţă inexprimabilă în cuvinte de a sta întins pur şi simplu – şi ştiau că sunt cele mai norocoase suflete cu putinţă din zece mii de lumi.