Dar am simţit pielea tocită a Celor zece mii de Uşi sub degetele mele lipicioase de sânge şi m-am gândit la mama şi la tata, care se avântau dintr-o lume în alta ca nişte pietre ce făceau salturi pe suprafaţa unui imens lac negru, fără să se teamă de cădere. Apoi m-am gândit la Jane şi la Samuel şi la Bad şi după asta, ca şi cum chipurile lor alcătuiau o hartă ce se desfăşura înaintea mea în vid, mi-am amintit încotro mă
îndreptam.
Am simţit din nou apăsarea unor margini tari şi în jurul meu se formă un întuneric care nu aducea deloc cu întunecimea Pragului. Sub mine apărură scândurile de lemn colbuite ale unei podele. Am căzut în faţă şi mi-am încârligat unghiile pe podea de parcă m-aş fi agăţat de marginea unei faleze, simţind cum muchiile cărţii îmi apasă minunat de dureros coastele. Inima mea, care părea să fi dispărut în Prag, bubui din nou, trezindu-se la viaţă.
— Cine-i acolo? O formă nedesluşită înaintă pe podea, aruncând umbre conturate de lună peste mine. Apoi: January?
Era o voce scăzută, de femeie, ce-mi rostogolea vocalele numelui într-un mod atât străin, cât şi cunoscut. Îmi veni în minte cuvântul
„imposibil”, dar ultimele zile îmi şubreziseră mortal întregul concept a ceea ce era şi nu era posibil, aşa că acesta se stinse pe furiş.
Izbucni o lumină aurie şi uleioasă. Şi iat-o: părul scurt conturat de lumina lămpii, rochia boţită, gura uşor deschisă în timp ce îngenunchea lângă mine.
— Jane.
Îmi simţeam capul mult prea greu. L-am pus jos şi am vorbit cu podeaua.
— Slavă Domnului că eşti aici. Oriunde ar fi acest aici. Ştiu încotro voiam să merg, dar cu Uşile nu poţi şti niciodată, nu-i aşa.
Auzeam cuvintele pe care le rosteam într-un fel apos şi nedesluşit, ca şi cum aş fi strigat sub apă. Lumina lămpii părea să scadă.
— Dar tu cum ai ajuns aici?
— Cred că întrebarea mai interesantă este cum ai ajuns tu aici.
Apropo, „aici” este cabana familiei Zappia. Tonul ei sec părea forţat, încordat. Şi ce-ai păţit… e sânge peste tot…
Dar nu mai ascultam. Auzisem un sunet de la marginea cufundată în
172
penumbră a încăperii – un sunet de mers clătinat, târşâit, urmat de clinchetul de gheare pe lemn – şi mi-am ţinut respiraţia. Paşii se apropiau înfundaţi, înaintând cu o ezitare neuniformă. „Imposibil.” Am ridicat capul.
Bad ajunse, şchiopătând, în zona luminată. Avea un ochi umflat, o labă din spate o ţinea în aer, tremurând, iar capul îi atârna într-un fel care-mi sfâşie inima. O jumătate de secundă interminabilă, se uită la mine, de parcă nu era sigur că eram eu într-adevăr, apoi ne-am aruncat unul spre celălalt. Ne-am ciocnit, un amestec disperat de membre întunecate şi blană galbenă. Se împingea în gâtul şi în subţiorile mele, ca şi cum încerca să găsească un loc în care să se târască, scoţând un scheunat răguşit, de puiuţ, pe care nu i-l mai auzisem niciodată. L-am îmbrăţişat, sprijinindu-mi fruntea de umărul care-i tremura şi spunându-i toate lucrurile prosteşti, inepte pe care le spui când câinele tău suferă. „Ştiu, iubire, e bine, sunt aici, îmi pare rău, îmi pare rău.”
Ceva sfâşiat, rupt din pieptul meu începu să se vindece.
Jane îşi drese glasul.
— Nu vreau să vă întrerup, dar ar trebui să mai iasă şi… altceva din gaura asta?
Am înlemnit. Coada lui Bad încetă să mai bată cu zgomot pe podea.
În spatele meu răsunau zgomote zbuciumate, ca şi când cineva se zbătea din răsputeri să se târască mai aproape. Am aruncat o privire peste umăr către Uşa mea – o ruptură neagră, neregulată, de parcă
realitatea ar fi fost neglijentă şi s-ar fi agăţat într-un cui ieşit în afară –
şi am văzut, sau mi s-a părut că văd, o sclipire plină de răutate în adâncurile sale, ca o pereche de ochi flămânzi.
— Vine după mine.
Vocea îmi era calmă, aproape detaşată, în timp ce gândurile îmi goneau în cercuri îngrozite. Havemeyer avea să iasă pe acolo, alb şi hain, şi să ia ceea ce voia de la mine. Aveau să vină şi alţii pe urmele lui, după ce-şi vor fi făcut curaj. Urmau să mă închidă pe veci, dacă mai rămânea din mine ceva de pus sub cheie, şi probabil şi pe Jane. Cu siguranţă nimic bun n-ar fi aşteptat-o pe africanca găsită în miez de noapte în compania unei fugare declarate nebună clinic. Şi cine ar mai avea grijă de bietul Bad, în starea lui?
— Cred că trebuie să… trebuie s-o închid.
Orice este deschis poate fi închis. Oare nu descoperise tatăl meu asta atunci când Uşa se închisese între Cetatea Nin şi câmpul mamei?
173
Nu aflase niciodată de ce sau cum se întâmplase, dar, la urma urmelor, tata era un învăţat: instrumentele lui erau studiul atent şi dovezile raţionale şi ani întregi de documentare.
Instrumentele mele erau cuvintele şi voinţa, şi rămâneam fără timp.
Mi-am găsit cuţitul-monedă, atât de plin de sânge coagulat, încât nu mai sclipea aşa cum o face argintul. Mi-am tras genunchii sub burtă şi mi-am aşternut bietul braţ dureros în faţă. Am apăsat moneda pe piele o ultimă dată, strângând un pic din ochi ca să risipesc înceţoşarea ciudată ce cuprindea camera în valuri.
— Nu! January, ce faci?
Jane îmi trase mâna într-o parte.
— Te rog. Am înghiţit cu greutate, clătinându-mă puţin. Te rog, ai încredere în mine. Crede-mă.
Nu avea niciun motiv pe lume s-o facă. Oricine altcineva m-ar fi dus pe sus înapoi la doctori cu dragă inimă şi cu un bilet prins pe piept sugerând să mă încuie într-o încăpere mică, fără vreun obiect ascuţit, pentru următorul secol.
(Acesta era adevăratul act de violenţă pe care îl comisese domnul Locke împotriva mea. Nu ştii de fapt cât de fragilă şi de trecătoare îţi este vocea până când nu vezi cu ochii tăi cum un bogătaş ţi-o ia cu aceeaşi uşurinţă cu care ar semna un împrumut la bancă.) Zgomotele de zbatere se înteţiră.
Privirea lui Jane trecu de la gaura din peretele dinapoia mea, la literele închegate de pe braţul meu. O expresie ciudată îi apăru pe chip
– poate agerime? înţelegere îngrijorată? – şi-mi dădu drumul la mână.