Nu!
Am simţit cum mi se taie picioarele şi cum înaintez cu încetineală, ca şi cum înotam prin nisip până la genunchi. Silueta se contura mai clar pe măsură ce se apropia. Clanţa sferică se răsuci, uşa se deschise şi Havemeyer rămase în prag. Îşi abandonase bastonul şi mănuşile, iar mâinile lui lungi, albe, ca nişte picioare de păianjen, atârnau goale pe lângă corp. Pielea îi era lucitoare şi nepământeană în întuneric şi mi-a trecut dintr-odată prin minte cât de straniu era faptul că părea atât de uman la lumina zilei.
Când mă văzu, făcu ochii mari. Zâmbi – un zâmbet de prădător, înfometat de viaţă, şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care a văzut vreodată
asemenea zâmbet pe o faţă de om –, iar eu am fugit.
Vocile deveniseră mai puternice şi înaintea mea se aprindeau luminile electrice, trosnind şi bâzâind. Infirmiere şi alţi membri de personal în halate albe se grăbeau spre mine, strigând şi certându-mă.
Dar îl simţeam pe Havemeyer în spatele meu ca pe un vânt răuvoitor, aşa că am continuat să fug până când aproape am dat nas în nas cu ei.
Au încetinit, întâmpinându-mă cu mâinile ridicate în gesturi împăciuitoare şi cu voci liniştitoare. Păreau că se feresc să mă atingă şi pentru un moment m-am văzut în mod deconcertant prin ochii lor: o fată sălbatică, undeva la mijloc între rasa albă şi cea neagră, cu cămaşa de noapte pătată de sânge şi cuvinte săpate ca nişte rugăciuni în propria-i carne. Arătându-şi dinţii de parcă ar fi fost nişte colţi, cu ochii întunecaţi de frică. Fetei cuminţi a domnului Locke îi luase locul cineva
169
cu totul diferit.
Cineva care nu era pregătit să se predea.
M-am aruncat într-o parte, printr-o uşă de lemn pe care nu scria nimic. Mături şi găleţi se răsturnară în jurul meu în întuneric, însoţite de miros de amoniac şi leşie: era debaraua femeii de serviciu. Am tras de un cordon care atârna ca să aprind lumina şi am proptit fără prea mare pricepere o scară pliantă sub clanţa sferică. Eroii făceau mereu chestia asta în poveştile pe care le citeam, dar părea ceva insuficient în viaţa reală.
De cealaltă parte bubuiră nişte paşi care se apropiau în fugă şi clanţa fu zgâlţâită cu violenţă, după care se auziră înjurături şi strigăte.
O bufnitură ameninţătoare scutură scara proptită în uşă. Pulsul îmi explodă şi mă luptam cu scâncetul de panică din gât. Nu mai aveam unde să fug, nu-mi mai rămăsese nicio uşă de deschis.
„Rezistă, January.” Scara pliantă scoase un sunet îngrijorător, de lemn care trosneşte şi se crapă.
Trebuia să fug, departe şi iute. M-am gândit la uşa albastră care dădea spre mare, la lumea tatei, la lumea lui Samuel – cabana lui de pe malul lacului. Am privit în jos la braţul meu stâng, acum pulsând de durere ca o fanfară care mărşăluia în depărtare, şi mi-am zis: „La naiba, de ce nu?”
Am ezitat o jumătate de secundă. „Are un preţ”, spusese tata;
„puterea are mereu un preţ”. Cât de mult ar costa să despic lumea, s-o fac să se deschidă astfel? Oare îmi permiteam să plătesc preţul în starea mea, tremurând şi sângerând într-o debara de serviciu?
— Haide, domnişoară Scaller, şuieră o voce prin uşă. Ce gest copilăresc!
Era o voce foarte răbdătoare, care-mi amintea de un lup ce dă
târcoale unui animal încolţit, aşteptând.
Mi-am înghiţit groaza care mă îngheţa şi am început.
Am pornit de sus, de pe umăr, unde abia puteam ajunge, şi am făcut litere înghesuite şi mici. EA SCRIE O UŞĂ
Zgomotele temătoare de dincolo de uşa închisă încetară pe moment şi vocea aceea rece rosti:
— Plecaţi din calea mea.
Apoi răsunară nişte glasuri certăreţe, îngrijorate, urmate de paşi târşâiţi şi de bubuituri mult mai puternice, care zgâlţâiau tocul uşii.
DE SÂNGE
170
Unde? Îmi simţeam ochii îndepărtându-se de ţeastă, ca şi cum tânjeau să se înalţe şi să-mi părăsească trupul ce sângera îndurerat. Nu aveam o adresă, nici măcar nu puteam arăta locul acela pe o hartă, dar nu conta. Tot ce contează este să crezi. Să-ţi doreşti cu atâta putere, încât să faci lucrurile să se întâmple.
ŞI ARGINT. Am încovoiat lama în jurul ultimei litere şi m-am gândit la Samuel.
Noile litere se înghesuiau înaintea primei propoziţii pe care o scrisesem, astfel încât totul se contopea într-o singură poveste pe care o credeam cu disperare, nebuneşte: Ea scrie o Uşă de sânge şi argint.
Uşa se deschide pentru ea.
Scara pliantă scoase un ultim trosnet fatal. Uşa fu împinsă înăuntru, izbindu-se de învălmăşeala de obiecte de curăţenie şi lemn spart. Dar nu-mi păsa, căci în acelaşi moment am simţit nebunia învârtejită a lumii care se mişca, schimbându-şi forma, urmată de cel mai improbabil lucru din lume: o adiere proaspătă pe spatele meu. Mirosea a cetină de pin şi a pământ reavăn şi a apă de lac încălzită de arşiţa lunii iulie.
M-am întors şi am văzut o rană stranie care se căsca în peretele dinapoia mea, o gaură cu sclipiri ruginii şi argintii. Urâtă, desenată fără
pricepere, ca o schiţă cu creta făcută de un copil şi transpusă în realitate, însă mi-am dat seama ce era cu adevărat: o Uşă.
Uşa debaralei se înţepenise pe jumătate deschisă şi o mână cu degete albe se întindea pe după marginea ei. M-am dat repede înapoi, alunecând pe propriul meu sânge şi după durerea ciudată din maxilar mi-am dat seama că aveam întipărit pe chip un rânjet sălbatic, care-mi sfâşia parcă trăsăturile, ca Bad atunci când era la câteva secunde distanţă de a muşca pe cineva. Am simţit Uşa din spatele meu – o absenţă binecuvântată, o promisiune cu aromă de pin – şi m-am înghesuit prin ea, julindu-mi umerii de marginile retezate neîndemânatic.
Am căzut pe spate în întunericul care mă înghiţea şi am văzut cum mai multe feţe şi mâini se îmbulzeau în debara, un monstru cu multe braţe ce se întindea după mine. Apoi nimicul Pragului mă înghiţi.
Uitasem cât de gol este. „Gol” nici măcar nu-i cuvântul potrivit, fiindcă ceva care este gol s-ar putea să fi fost odinioară plin, şi era imposibil să fi existat vreodată ceva în spaţiul din Prag. Nu eram pe deplin sigură nici măcar că eu existam şi, pentru o clipă teribilă, am
171
simţit cum mi se destramă conturul, risipindu-se.
Acel moment mă sperie şi acum, când simt lemnul solid sub mine şi soarele cald pe faţă.