În timp ce mă aşezam, amândouă se uitară insistent la mine. Era o privire familiară: lipsită de încredere, parcă întrebându-mă ce sunt mai exact, pe care o simţeam ca pe lama unui cuţit apăsată pe pielea mea.
Dar nu şi în dimineaţa aceea. În dimineaţa aceea, pielea mea era o armură strălucitoare, era o piele de şarpe argintie, era invulnerabilă; în dimineaţa aceea, eram fiica lui Yule Ian Scholar şi a Adelaidei Lee Larson, iar privirea lor nu mă putea atinge.
164
— Ai de gând să mănânci ăla?
Se părea că fata cu ochi cenuşii decisese că nu eram într-atât de ciudată, încât să nu-mi poată cere biscuitul pe jumătate cufundat în terciul meu de ovăz, ca o umflătură plată de culoarea solzilor de peşte.
— Nu.
Ea luă biscuitul şi-i supse încet umezeala.
— Sunt Abby, mă informă. Ea e domnişoara Margaret.
Femeia mai vârstnică nu se uită la mine, dar chipul parcă i se strâmbă şi mai mult.
— January Scaller, am spus pe un ton politicos, dar m-am gândit: January Scholar.
Asemenea tatei înaintea mea. Gândul acesta era ca flacăra unui felinar în pieptul meu, o strălucire atât de reală, încât m-am gândit că
probabil se scurge din mine ca lumina în jurul unei uşi închise.
Domnişoara Margaret pufni uşor ca o femeie cu creştere aleasă, într-un mod măsurat perfect încât să poată fi confundat cu un zgomot inocent. M-am întrebat ce fusese înainte de a deveni o nebună – oare o moştenitoare? Nevasta unui bancher?
— Şi ce fel de nume este ăsta, mai precis?
Tot nu se uita la mine, ci îşi adresă întrebarea aerului înconjurător.
Flacăra felinarului din pieptul meu se aprinse şi mai tare.
— Al meu.
Numai al meu. Pe care mi l-au dat adevăraţii mei părinţi, care se iubeau, care mă iubeau… care cumva mă abandonaseră. Flacăra felinarului scăzu un pic, pâlpâind din cauza unui curent brusc.
Ce se întâmplase cu căsuţa de piatră de pe coasta dealului, cu Cheia, cu mama şi cu tata?
Aproape că nu voiam să ştiu. Voiam să zăbovesc cât de mult puteam în trecutul fragil, pasager, în acel scurt au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi în care aveam un cămin şi o familie. Noaptea trecută
preferasem să vâr Cele zece mii de Uşi sub saltea, decât să mai citesc o pagină şi să risc să pierd tot.
Abby clipea din ochii umezi în tăcerea bruscă.
— Azi-dimineaţă am primit o telegramă de la fratele meu. Zice c-o să plec acasă marţi sau miercuri.
Margaret pufni din nou. Abby o ignoră.
— Crezi că vei sta mult aici? mă întrebă ea.
„Nu.” Aveam prea multe de făcut – să-mi termin de citit cartea, s-o
165

găsesc pe Jane, să-mi găsesc tatăl, să îndrept totul prin scris – ca să
rămân închisă aici ca o micuţă orfană cu o soartă tragică dintr-un roman gotic. Plus că, dacă mai rămâneam după lăsarea întunericului, eram pe trei sferturi sigură că un vampir îmi va intra pe fereastră şi mă
va mânca.
Trebuia să găsesc o cale de ieşire. Oare nu eram eu fiica lui Yule şi a Adei, născută sub soarele altei lumi? Nu fusesem eu numită după zeul spaţiilor intermediare şi al căilor de trecere, zeul Uşilor? Într-adevăr, cum puteam fi ţinută închisă? Propriul meu sânge părea să fie un fel de cheie, o cerneală cu care mi-aş putea scrie o nouă poveste.
Ah! Sânge.
Un zâmbet îmi înflori încet pe chip, lăsându-mi dinţii la vedere.
— Nu, nu cred, am răspuns degajat. Pur şi simplu am prea multe de făcut.
Abby dădu din cap mulţumită şi se lansă într-o poveste lungă şi improbabilă despre picnicul de care va avea parte când va ajunge înapoi acasă, despre cât de dor îi era fratelui său de ea şi cum nu era vina lui că ea era o soră atât de dificilă.
Am părăsit sala de mese în aceleaşi rânduri cenuşii. Am încercat să-mi las umerii în jos şi să mă gârbovesc, ca toată lumea, şi când doamna Reynolds şi o altă infirmieră mă însoţiră în camera mea, am spus
„mulţumesc” pe un ton moale, docil. Doamna Reynolds se uită pentru o clipă în ochii mei, apoi îşi feri privirea. Nu mă legară de pat cu chingile când plecară.
Am aşteptat până când le-am auzit paşii pe hol oprindu-se în dreptul următoarei uşi încuiate, apoi m-am repezit la saltea. Mi-am trecut uşor buricele degetelor peste cotorul cărţii tatei, dar am lăsat-o unde era. În schimb, am găsit argintul rece al monedei din Cetatea Nin.
O simţeam grea în palmă, mai mare decât o jumătate de dolar şi de două ori mai groasă. Regina zâmbea în sus spre mine.
