158
periculoase.
— Julian, iubitule, trezeşte-te.
Îşi petrecuseră noaptea pe o insuliţă acoperită de conifere, locuită
doar de pădureni şi de turme de capre. Yule era cuibărit bine în patul lor de pânză de corabie şi pături, asudând vinul de ienupăr din seara trecută, dar îşi dezlipi ochii la chemarea Adei.
— Hă? întrebă el elocvent.
Ea şedea, cu spatele la mare, haşurată de lumina zorilor care se strecura printre crengile pinilor. Părul de culoarea paiului îi atârna în jurul umerilor într-o linie neregulată acolo unde îl pusese pe Yule să i-l taie cu cuţitul lui de pescuit, iar pielea îi căpătase o nuanţă de maroniu improbabilă, aducând mai degrabă cu o arsură. Purta învelitoarea practică a femeilor navigatoare, dar încă nu stăpânea pliurile şi cutele cerute de ea, aşa că hainele îi atârnau în jurul trupului ca nişte plase de pescuit dezlegate. Yule se gândi că femeia era cel mai frumos lucru din lumea lui şi din oricare alta.
— Trebuie să-ţi spun ceva. Ade îşi freca un deget peste cuvintele negre ce-i marcau în continuare încheietura mâinii stângi. Ceva important, cred.
Yule o privi mai atent, dar expresia ei îi era necunoscută. În lunile petrecute împreună, o văzuse epuizată şi entuziasmată, furioasă şi colţoasă, plictisită şi curajoasă; niciodată n-o văzuse temătoare. Emoţia aceea era ca un turist străin rătăcit pe trăsăturile Adei.
Ea răsuflă cu putere şi închise ochii.
— Julian, cred… de fapt, ştiu, sunt destul de sigură de ceva vreme…
că voi avea un copil.
Lumea rămase suspendată. Valurile încetară să mai lipăie, ramurile pinilor nu se mai atingeau una de alta, chiar şi micile vieţuitoare de sub pământ se opriră din săpat. Yule nu era sigur dacă-i mai bate inima, atâta doar că nu părea să fie mort.
— Ei bine, n-ai de ce să arăţi atât de al naibii de surprins. Vreau să
zic, atunci când doi oameni fac ce-am făcut noi vreme de jumătate de an, ar trebui să fii de-a dreptul prost să nu te gândeşti că am putea – că
eu aş putea…
Ade trase cu greutate aer în piept printre dinţii strânşi.
Însă lui Yule îi venea greu s-o audă clar, pentru că tăcerea de moment lăsase locul unui sentiment nestăpânit şi sărbătoresc, de parcă propria lui inimă care nu mai ştia să bată normal fusese înlocuită
159
de o paradă a Cetăţii. Se strădui să răspundă cu blândeţe şi prudenţă.
— Ce-ai să faci?
Ochii Adei se lărgiră şi degetele se răsfirară într-un gest neajutorat peste burtă, ca şi când ar fi încercat să-l respingă pe tânăr.
— Aş zice că nu prea pare că am de ales12. În voce nu i se simţea însă
deloc amărăciune sau regret, doar teama aceea ca un fior de gheaţă.
Dar bărbaţii au de ales, nu-i aşa? Dumnezeu ştie că tata n-a… el n-a vrut – tu ce-ai să faci?
Şi atunci Yule îşi dădu seama de ceea ce ar fi trebuit să fie evident: Adei nu-i era frică de copilaş, ci de el. Asta fu o uşurare atât de mare, încât izbucni într-un râs ca un puternic strigăt de bucurie, care împrăştie păsările cocoţate în copaci deasupra lor şi o făcu pe Ade să-şi muşte obrazul pe dinăuntru pentru că prinsese dintr-odată speranţe.
Yule zvârli de pe el păturile şi se târî spre ea. Îi luă mâinile – pline de cicatrici şi arse, cu unghii tocite, dar frumoase – într-ale lui.
— Uite ce voi face, dacă-mi vei îngădui: mă voi întoarce cu tine în Nin şi te voi lua de soţie şi voi găsi un loc în care ne vom întemeia un cămin. Şi toţi trei – sau patru? sau şase? – stai să-mi cunoşti fraţii şi surorile – ne vom petrece iernile în Nin şi verile navigând, iar eu te voi iubi pe tine şi pe copilul nostru mai mult decât a iubit vreun bărbat ceva pe lume. Nu vă voi părăsi niciodată cât voi trăi.
Văzu cum teama dispare de pe faţa ei, înlocuită de ceva arzător, luminos, care-l făcu pe Yule să se gândească la scufundătorii care stau la marginea falezei sau la lucrătoarele prin cuvinte care se uită lung la pagina albă.
— Da, spuse ea, şi întreaga lor viaţă fu cuprinsă în acel singur cuvânt.
Dacă Yule ar fi fost un bărbat mai vrednic, poate şi-ar fi ţinut promisiunea… măcar faţă de fiica sa, dacă nu faţă de soţie.
Însăşi mama lui Yule le tatua jurămintele de nuntă pe braţe. Lucră
cu părul alb împletit în noduri şi strâns la spate sub o basma şi cu acele suind şi coborând în acelaşi ritm pe care Yule îl cunoştea din copilărie.
Tot i se mai părea ceva magic să vadă cuvintele cum apar peste urma de sânge şi cerneală lăsată de ac, precum zorile care se ţin după carul unui zeu din vechime. Pentru Ade, ritualul nu avea greutatea tradiţiei, dar tot îşi ţinea răsuflarea văzând frumuseţea ciudată a liniilor
160
întunecate ce se răsuceau în sus pe antebraţul ei, iar atunci când îşi lipea braţul de al lui Yule, astfel încât rănile lor negru-roşiatice să se atingă, şi rostea cu glas tare cuvintele scrise cu cerneală, tot simţea că
se cutremură pământul sub ea.
După jurăminte, urmă tradiţionala Semnare a Binecuvântărilor.
Părinţii lui Yule – cu expresii năucite, afabile, ce arătau că nu prea înţeleg cum de ajunsese fiul lor să se căsătorească cu o străină cu pielea albă ca laptele, care nu avea nimic în afară de cea mai urâtă