Probabil că ea nu-şi aminteşte seara în care tatăl a urcat dealul ca să
ajungă la căsuţa de piatră şi a găsit-o dormind lângă mamă pe culme.
Avea guriţa deschisă, purta doar ţesătura de bumbac legată în jurul taliei şi nimic altceva, iar o adiere uşoară îi înfoia buclele. Ade era ghemuită în jurul ei, o curbă alb-aurie ca o leoaică sau un nautil, adăpostindu-i răsuflarea dulce, mirosind a lapte. Era aproape sfârşitul
179
verii şi umbrele înserării se strecurau spre ele două, răcoroase –, dar nu ajunseseră încă în dreptul lor. Ele două continuau să strălucească, neatinse, întregi.
Yule rămăsese în picioare pe coasta dealului, privindu-le, simţind o bucurie triumfătoare, înălţătoare, care se învecina cu melancolia, ca şi cum deja îi jelea pierderea. Ca şi cum ştia că nu va putea trăi la nesfârşit în rai.
Mă doare să vorbesc despre lucrurile astea acum. Chiar şi acum, în timp ce scriu toate astea – ghemuindu-mă în cortul meu de pe o colină
de lângă Ulan Bator, singur dacă nu pun la socoteală scârţâitul peniţei mele şi urletele lupilor care-ţi îngheaţă sângele în vene – strâng din dinţi ca să mă împotrivesc valurilor de suferinţă, o durere ce-mi îngreunează membrele şi-mi otrăveşte măduva oaselor.
Îţi aminteşti când m-ai întrebat despre numele tău, iar eu ţi-am zis că-i plăcuse mamei tale? Ai plecat supărată, nemulţumită, iar linia maxilarului tău era întocmai ca a ei, tăindu-mi răsuflarea. Am încercat să mă întorc la treabă, dar n-am putut. M-am târât în pat, distrus şi tremurând, gândindu-mă la forma gurii mamei tale când îţi rostea numele: January.
N-am venit la cină în seara aceea şi a doua zi am plecat înainte de ivirea zorilor. Tu ai coborât din pat ca să mă petreci din priviri, iar faţa ta prin geamul trăsurii – ciufulită după somn, vag acuzatoare – m-a bântuit luni întregi. În suferinţa pierderii mele, ţi-am provocat suferinţa absenţei.
Nu pot umple acum locul acela gol; nu pot plonja înapoi în timp ca să mă sforţez să deschid uşa trăsurii şi să alerg îndărăt spre tine, să te strâng în braţe şi să-ţi şoptesc la ureche:
— Te iubim, te-am iubit întotdeauna.
Am amânat-o prea mult, iar acum eşti aproape o adultă. Dar măcar îţi pot oferi o dare de seamă a faptelor, îndelung amânată.
De-asta ai fost crescută în zăpezile presărate cu pini din Vermont, şi nu pe insulele de piatră din marea Amarico, din lumea Cea Scrisă. De-asta privirea tatălui tău îţi mângâie faţa doar arareori şi abia perceptibil, ca şi cum ai fi un soare micuţ care l-ar putea orbi. De-asta mă aflu la aproape zece mii de kilometri depărtare de tine, cu mâna aproape încremenindu-mi de frig, singur cu harpiile gemene ale
180
disperării şi speranţei, care mă însoţesc mereu în zborul lor planat.
Asta este ceea ce li s-a întâmplat lui Yule Ian Scholar şi Adelaidei Lee Larson după naşterea fiicei lor, în primăvara aspră a Anului Scris 6922.
Primăvara abia sosise când Yule observă pentru întâia dată pe chipul soţiei sale o expresie pe care n-o mai văzuse înainte. Era un fel de dor, o tendinţă de a privi lung spre orizont şi de a ofta, uitând pe moment ce anume făcea. Noaptea, ea se răsucea şi se foia, de parcă
pledul i-ar fi atârnat pe trup ca o greutate supărătoare, şi se trezea înaintea zorilor ca să facă ceai şi să se uite din nou pierdută la mare pe fereastra de la bucătărie.
Într-o noapte, în timp ce stăteau amândoi întinşi pe pat în întuneric, învăluiţi de aromele verzi ale primăverii, Yule întrebă:
— Te supără ceva, Adelaide?
Puse întrebarea în limba Cetăţii Nin, iar ea răspunse în acelaşi mod.
— Nu. Da. Nu prea aş şti. Trecu la limba ei. Nu sunt deloc sigură că-mi place să rămân legată de un singur loc. O iubesc, te iubesc şi pe tine, iubesc casa şi lumea asta, dar… Sunt zile când mă simt ca un câine înnebunit pentru că are o lesă prea scurtă.
Se întoarse, îndepărtându-se de el.
— Poate că toată lumea se simte aşa la început. Poate că-i de vină
doar anotimpul ăsta care-şi face mendrele cu mine. Întotdeauna am zis că primăvara e menită plecărilor.
Yule nu răspunse, dar rămase treaz, ascultând suspinele îndepărtate ale mării şi gândindu-se.
A doua zi, plecă de acasă devreme, în timp ce Ade şi January se mai lăfăiau în pat, iar cerul nu era încă luminat, ci doar visa nişte vise palide. Lipsi câteva ore, timp în care stătu de vorbă cu patru persoane, cheltui toate economiile lor modeste şi semnă trei declaraţii separate de împrumut şi de proprietate. Se întoarse la căsuţa de piatră fără
suflu, dar radios.
— Cum a mers predatul? întrebă Ade.
(Ba! adăugă January, pe un ton imperios.)
Yule luă bebeluşul din braţele Adei, îi făcu cu ochiul şi spuse:
— Vino cu mine.
Coborâră pe drumul în spirală ce ducea în Cetate, trecură pe lângă
piaţa principală şi pe lângă universitate, pe lângă prăvălia de tatuaje a
181
mamei lui şi pe lângă piaţa de peşte de pe ţărm, ieşind pe cheiul încălzit de soare. Yule o conduse până la capătul său şi se opri înaintea unei mici ambarcaţiuni cu forme frumoase, mai mare şi mai aerodinamică decât Cheia, cu binecuvântări cusute în grabă pe pânză
pentru viteză, aventură şi libertate. Se vedeau şi provizii puse în saci –