197
seama că surprinzător de mulţi sunt dispuşi să sufere pentru o orfană
ca mine, despre care se presupune că e singură pe lume.
Destul!
L-am lăsat pe Samuel să-mi alunece din poală cât de uşor am putut.
Am ezitat, apoi mi-am îngăduit să-i dau deoparte un cârlionţ negru de pe fruntea rece şi umedă, deoarece probabil n-aveam să mă mai bucur de altă şansă şi orice fată trebuie să se bucure un pic de viaţă.
M-am ridicat în picioare.
— Bine. Aveam vocea aproape şoptită. Am înghiţit cu dificultate.
Bine. Voi merge cu tine, numai să nu le faci rău.
Havemeyer mă privea. Expresia lui avea un fel de încredere în sine plină de cruzime, aroganţa unei pisici care dă târcoale unei vieţuitoare slabe şi mici. Întinse mâna goală spre mine, albă şi arătând cumva înfometată, iar eu am păşit spre el.
În spatele meu se auzi un râcâit, un mârâit, iar Bad sări pe lângă
mine ca o dâră de muşchi de culoarea bronzului.
Mi-am amintit brusc, ca şi cum aş fi văzut un cadru de film, de petrecerea Societăţii dată de domnul Locke când împlinisem cincisprezece ani, când fusese nevoie de intervenţia mai multor oaspeţi şi a unui majordom ca să scoată colţii lui Bad din piciorul lui Havemeyer.
De data asta, nu era nimeni care să intervină.
Havemeyer scoase un sunet strident, deloc uman, şi se împletici înapoi. Bad mârâi prin botul plin de carnea prăzii şi-şi propti labele, de parcă se jucau de-a cine-trage-mai-tare ca să pună stăpânire pe mâna dreaptă a lui Havemeyer. Dacă n-ar fi fost deja rănit, dacă laba sa din spate, pusă în atele, n-ar fi cedat sub el, poate ar fi câştigat.
Însă Bad se poticni, scheunând, iar Havemeyer îşi smulse mâna, împroşcând sânge negricios. Îşi strânse ambele mâini la piept – stânga legată cu tifon, de la care îi lipseau trei vârfuri de degete ca de ceară, dreapta acum străpunsă şi sfâşiată – şi-l privi pe Bad cu o expresie atât de înfuriată, încât am ştiut, cu o claritate perfectă, că-l va ucide. Avea să-şi îngroape mâinile distruse în blana lui şi să se ţină de el până când nu mai rămânea pic de căldură, până când lumina de chihlimbar a ochilor săi avea să se stingă, răcită…
Dar nu putu s-o facă, pentru că se auzi un zgomot metalic, ca de bucăţi de cremene lovite, şi apoi, deodată, un bubuit de tunet.
O găurică se ivi în costumul de in al lui Havemeyer, chiar deasupra
198
inimii. Se uită la ea clipind derutat, apoi îşi ridică privirea cu o expresie care-i trăda uimirea.
Sângele întunecat înflori în jurul găurii din pieptul său, iar el căzu.
Nu fu o prăbuşire teatrală sau graţioasă, ci mai mult o alunecare piezişă, ca de lumânare topită, pe pragul uşii.
Inspiră cu un sunet oribil, umed, ca şi cum sorbea smoală topită cu un pai, şi se uită în ochii mei. Zâmbi.
— Nu vor înceta niciodată să te caute, fato. Şi îţi promit – sunetul ca o sorbitură de smoală se auzi din nou, în timp ce capul îi cădea în faţă –
că te vor găsi.
Am aşteptat următoarea răsuflare gâlgâită, dar aceasta nu mai veni.
Trupul lui părea cumva mai mic aşa cum zăcea acolo, ca unul dintre acele cadavre uscate de păianjeni ce se adună pe pervazurile ferestrelor.
M-am întors încet.
Jane stătea cu picioarele depărtate, bine proptite, cu braţele ridicate şi perfect nemişcate, cu ambele mâini strânse în jurul…
Ştii cum te simţi când vezi un obiect familiar scos din contextul său obişnuit? De parcă ochii tăi nu prea înţeleg ce-i cu formele pe care le văd?
Văzusem revolverul acela Enfield numai în caseta de sticlă de pe biroul domnului Locke.
O singură spirală de fum uleios se ridică din ţeavă în timp ce Jane îl lăsa în jos. Inspectă arma cu o expresie calmă, detaşată.
— Să fiu sinceră, sunt puţin surprinsă că a tras. Este o antichitate.
Dar pe de altă parte – zâmbi, un zâmbet de o voioşie răutăcioasă, şi deodată am văzut-o aşa cum trebuie să fi fost odinioară: o tânără
amazoană care se desfăta cu surescitarea vânătorii, o felină de pradă
ce colinda prin junglele altei lumi –, domnul Locke şi-a menţinut întotdeauna colecţiile în stare foarte bună.
Dintre noi patru – sau cinci? Oare Havemeyer putea fi pus la socoteală? – numai Jane părea să fie pe deplin stăpână pe propriul corp. Bad ţopăia în cercuri agitate, pe trei labe, în jurul lui Havemeyer şi scotea scheunături, ca nişte mormăieli, părând să se plângă că-i fusese furată şansa unei lupte drepte. M-am lăsat din nou în genunchi lângă Samuel, care începea să se mişte slab, strâmbându-se şi tresărind
199
ca şi cum ar fi fost prins într-o luptă neplăcută, dusă în vis. Mi-am simţit pulsul bubuind prin braţul bandajat ce sângera şi-am gândit, în mod stupid: „Nu-i deloc ca-n foiletoanele noastre, Samuel.” N-ar trebui să fie mai mult sânge? Mai multă agitaţie?