Yule auzi un sunet care-i spunea că străinul îşi turna o porţie.
— Proprietarul casei mi-a spus că te-a tulburat accidentul, că n-ai spus două vorbe laolaltă de când te-au adus aici pe braţe. A mai spus că-i împuţi cea mai bună cameră, deşi consider cuvintele „cea mai bună” extrem de flexibile în acest caz.
Yule nu răspunse.
— Ţi-a umblat prin lucruri, desigur, sau cel puţin prin lucrurile care au putut fi pescuite din ciudatul naufragiu de pe vârful muntelui.
Frânghii, pânză, peşte sărat, nişte haine destul de stranii. Şi vrafuri de pagini scrise într-un fel de păsărească, pasămite, sau într-un cod.
Oraşul e împărţit de-a binelea între cei care cred că eşti un spion străin care le trimite misive francezilor – doar că cine-a mai auzit de un spion de culoare? – şi cei care cred că erai complet nebun dinainte de a te lovi la cap. Personal, nu sunt de acord cu niciuna dintre aceste teorii.
Yule începu să-şi apese capul de salteaua umplută cu paie. Mici constelaţii pâlpâitoare îi explodară în spatele pleoapelor.
— Destul, băiete.
Vocea bărbatului se schimbă, renunţând la învelişul său onctuos ca şi cum ar fi lăsat să cadă o haină de blană pe podea.
— Ţi-a trecut prin minte să te întrebi de ce dormi într-o cameră
bună, încălzită, beneficiind de aptitudinile dubioase ale doctorului local, în loc să mori încet pe stradă? Te-ai gândit că-i bunăvoinţa localnicilor? râse, scurt şi dispreţuitor. Bunăvoinţa lor nu este sortită
negrilor tatuaţi, fără o leţcaie – sau ce-oi fi tu. Mă tem că doar voinţa mea şi banii mei îţi asigură acest confort. Aşa că eu cred – şi Yule simţi cum străinul îl apucă fără delicateţe de bărbie şi-i îndreaptă faţa spre el – că-mi datorezi toată atenţia.
Dar Yule se găsea mult dincolo de oricare dintre legăturile obişnuite ale convenţiilor sociale şi reciprocităţii, iar principalul lui gând fu că ar ajunge mult mai repede pe calea către întunericul deplin al morţii fără
intervenţia acestui bărbat. Îşi ţinu ochii închişi.
Urmă o pauză.
— Tot eu fac şi nişte plăţi săptămânale către o anume doamnă
203
Cutley. Dacă aş înceta să le fac, fiica ta ar fi azvârlită într-un tren spre Denver şi ar ajunge într-un orfelinat de stat. Fie ar creşte şi s-ar face mare, dar plină de păduchi şi înrăită, fie ar muri la o vârstă fragedă, de tuberculoză şi de singurătate, şi nimănui de pe lumea asta nu i-ar păsa.
Senzaţia dureroasă de cioburi îl izbi din nou în piept, însoţită de un fel de strigăt tăcut în capul său, care suna foarte mult ca vocea Adelaidei, zicând: „Peste cadavrul meu.”
Yule deschise ochii. Resimţi lumina slabă a soarelui ce apunea ca pe câteva sute de ace vârâte în căpăţână, şi la început nu putu decât să
clipească şi să icnească. Încet, imaginea încăperii se limpezi: mică, murdară, cu mobilă din lemn de brad cioplită grosolan. Patul era o învălmăşeală de cearşafuri pătate. Propriile-i membre, ieşind din învălmăşeala aceea sub unghiuri neglijente, întâmplătoare, ca rămăşiţele unei inundaţii, arătau subţiri şi emaciate.
Străinul îl privea cu ochi de culoarea palidă a zorilor, ţinând într-o mână un pocal de jad. Yule îşi umezi buzele crăpate.
— De ce? întrebă el.
Vocea îi era mai joasă şi mai aspră decât fusese, ca şi cum plămânii i-ar fi fost înlocuiţi cu nişte foaie de fier ruginite.
— De ce am acţionat atât de mărinimos în numele tău? Pentru că s-a întâmplat să fiu în zonă, evaluând nişte investiţii în minerale – în paranteză fie spus, piaţa e saturată şi deocamdată n-aş recomanda aşa ceva – şi am auzit zvonuri despre un nebun tatuat care a naufragiat pe un vârf de munte, aiurind despre uşi şi alte planete şi o femeie cu numele, dacă nu cumva informatorii mei se înşală, Adelaide. Bărbatul se aplecă şi ţesătura fină a costumului său foşni uşor. Pentru că sunt un colecţionar de unicate preţioase, şi presupun că tu eşti şi una, şi alta.
Scoase un al doilea pahar – o cupă de culoare pământie, foarte diferită de pocalul său verde, sculptat – şi-l umplu cu băutura uleioasă.
— Acum ai să te ridici în şezut şi-ai să bei asta, iar eu îţi voi mai turna un pahar şi-l vei bea şi pe acela. Apoi ai să-mi spui adevărul.
Întregul adevăr.
Rostind aceste ultime cuvinte, îl privi pe Yule în ochi şi rămase fixându-l.
Yule se ridică în şezut. Bău alcoolul – un proces care semăna cu înghiţirea unor chibrituri aprinse – şi îşi spuse povestea.
— Prima dată am venit în lumea asta în 1881, după calendarul vostru, şi am întâlnit o fată pe nume Adelaide Lee Larson. Vocea i se
204
pierdu pe moment, apoi îi reveni ca o şoaptă: Din ziua aceea am iubito.
La început, Yule vorbi lent, în propoziţii scurte, simple, dar se trezi curând izbucnind în paragrafe şi pagini întregi, până când ajunse să
vorbească într-un şuvoi nesfârşit, pe nerăsuflate. Făcând asta, nu se simţea neapărat bine sau rău, ci era ca şi cum îndeplinea ceva necesar, ca şi cum acei ochi deschişi la culoare erau nişte pietre gemene aşezate pe pieptul lui, care-i smulgeau cuvintele.
Îi spuse străinului despre închiderea uşii şi despre cum se dedicase apoi studiului academic al uşilor. Despre explorările Adelaidei şi despre regăsirea lor pe ţărmul Cetăţii Plumm. Despre fiica lor şi despre călătoria lor înapoi spre uşa de pe vârful muntelui şi despre spargerea lumii.
— Şi acum nu ştiu… nu ştiu ce să fac sau unde să mă duc. Trebuie să
găsesc o altă uşă spre casă, trebuie să aflu dacă a supravieţuit – sunt sigur că da, întotdeauna a fost atât de puternică –, dar fetiţa mea, January a mea…
— Gata cu smiorcăiala, băiete.
Yule sughiţă şi se opri, frângându-şi mâinile în poală, frecându-şi cuvintele de pe braţ (învăţat, soţ, tata) şi întrebându-se dacă mai era vreunul dintre ele adevărat.