— Aşa cum am spus, sunt un colecţionar. Ca atare, am angajat o mână de agenţi de teren care cutreieră lumea şi adună lucruri –
sculpturi, vaze, păsări exotice et cetera. Părerea mea este că aceste –
uşi le-ai zis? – ar putea duce la obiecte de o raritate deosebită. Poate chiar aproape mitologică. Bărbatul se înclină în faţă, radiind un fel de foame. Nu-i aşa?
Yule clipi spre el, confuz.
— Presupun – da, aşa e. În cercetările mele am notat că lucruri care sunt comune într-o lume pot fi percepute ca miraculoase într-alta, datorită tranziţiei din înţelegerea culturală contextuală, care…
— Întocmai. Da. Bărbatul zâmbi, se lăsă pe spate şi scoase un chiştoc rotofei de trabuc din buzunarul hainei. Sosi apoi mirosul de sulf al unui chibrit aprins şi duhoarea albăstruie de tutun. Sunt de părere că am putea încheia o înţelegere reciproc avantajoasă, băiatul meu. Stinse chibritul, scuturându-l, şi-l zvârli pe podea. Tu ai nevoie de un adăpost, de hrană, de o slujbă şi – dacă nu mă înşel prea tare – de finanţare şi de oportunitatea de a-ţi căuta o cale înapoi către draga ta
205
soţie decedată.
— Ea nu…
Bărbatul îl ignoră.
— Consideră-le aranjate. Pe toate. Casă, masă şi fonduri nelimitate pentru cercetare şi călătorii. Poţi căuta uşa aia a ta cât doreşti, oriunde doreşti, dar în schimb… Zâmbi şi dinţii îi străluciră ca fildeşul prin fumul trabucului. Mă vei ajuta să creez o colecţie care s-o facă să
pălească pe cea a muzeului Smithsonian. Găseşte lucrurile rare, bizare, imposibile, de pe altă lume – chiar puternice. Şi adu-mi-le.
Privirea lui Yule se concentră asupra bărbatului mai bine decât reuşise până atunci, cu inima bătându-i tare datorită speranţei căpătate brusc. Înjură încetişor, în propria-i limbă.
— Şi, poate, o doică, să mă însoţească în călătorii? Doar pentru scurt timp, pentru fetiţa mea…
Bărbatul pufni prin mustaţa sa impunătoare.
— Ei bine, în privinţa asta… Lumea aceasta nu e un loc prea sigur pentru copile, după cum vei afla curând. Mă gândeam mai degrabă că
ar putea locui cu mine. Am o casă destul de mare şi – tuşi, luându-şi privirea de la Yule pentru prima dată şi aţintind-o în schimb asupra peretelui îndepărtat – nu am copii. N-ar fi nicio problemă. Se uită din nou la el. Ce zici, domnule?
Pentru un moment, Yule rămase fără grai. Era tot ce ar fi putut spera – suficient timp şi bani destui ca să caute o uşă înapoi către Cea Scrisă, un loc sigur pentru January, o cale înainte care să-l scoată din întuneric –, dar se trezi ezitând. Disperarea, odată înrădăcinată, poate fi greu de dezrădăcinat.
Yule trase aer în piept şi-i întinse mâna în modul pe care i-l arătase Adelaide odinioară. Străinul i-o strânse, cu un zâmbet care dezvăluia mult mai mulţi dinţi decât era cazul.
— Şi cum te numeşti, dragul meu?
— …Julian. Julian Scaller.
— Cornelius Locke. Încântat că mi te alături, domnule Scaller.
În tinereţea sa din Cea Scrisă, Julian căuta uşi cu încrederea în sine neţărmurită a unui tânăr îndrăgostit, care presupune că lumea se va da peste cap să-i îndeplinească dorinţele. Erau momente – după
săptămâni fără niciun rezultat petrecute pescuind cu năvodul prin
206
arhivele unei Cetăţi îndepărtate, când îl dureau ochii fiindcă încercase să desluşească vreo şase limbi străine sau după kilometri de mers pe jos pe dealuri împădurite fără cel mai mic semn al unei uşi – când simţea că îndoiala i se strecoară în suflet. Gânduri trădătoare i se târau prin cap în timp ce se afla în spaţiul acela nepăzit dintre somn şi trezie, gânduri precum: „Dacă am să îmbătrânesc căutând-o şi n-am s-o găsesc niciodată?”
Dar până dimineaţa, asemenea gânduri se evaporau precum ceaţa în zori şi nu lăsau absolut nimic în urma lor. El se trezea, pur şi simplu, şi îşi continua căutarea.
Acum, prins ca într-o capcană în lumea Adelaidei, caut cu disperarea unui bătrân care înţelege că timpul este ceva preţios şi finit, ce se scurge în bătăile unui secundar de ceas în pieptul meu.
O parte din acel timp l-am petrecut pur şi simplu învăţând cum să
navighez prin lumea aceasta – un loc pe care-l consider derutant, uneori nemilos, şi profund inospitalier. Există reguli despre avuţie şi statut social, graniţe şi paşapoarte, arme de foc şi toalete publice şi culoarea pielii mele, şi toate astea se schimbă în funcţie de locul şi momentul exact în care mă aflu. Într-un loc, ar putea fi perfect permisibil să vizitez biblioteca universităţii şi să împrumut câteva cărţi; în schimb, aceeaşi acţiune într-un alt loc ar putea cauza un apel către poliţia locală, căreia nu-i place atitudinea mea, mă arestează şi refuză să mă elibereze până când domnul Locke nu trimite o telegramă
de scuze şi o sumă de bani supărător de mare secţiei din ţinutul Orleans. În anumite condiţii, m-aş putea întâlni cu alţi învăţaţi din domeniul meu şi am putea discuta pe larg despre valoarea arheologică
a creării de mituri; în alte momente, sunt tratat ca un câine inteligent, care a învăţat să vorbească engleza. Am fost sărbătorit de prinţi din Persia pentru descoperirile mele; am fost scuipat pe stradă pentru că
nu mi-am ferit privirea. Sunt invitat să iau cina la masa lui Cornelius, dar niciodată să mă alătur Societăţii sale Arheologice.
La drept vorbind, am văzut şi lucrurile frumoase, admirabile din lumea asta: un grup de fete care înălţau zmeie în Gujarat, mişcându-se într-o învălmăşeală de roz şi turcoaz; un stârc care mă fixa cu ochiul său auriu pe malul fluviului Mississippi; doi soldaţi tineri sărutându-se pe o alee întunecoasă din Sevastopol. Nu este o lume în întregime rea, dar nu va fi niciodată a mea.
Am irosit şi mai mult timp îndeplinindu-mi obligaţiile faţă de
207
Cornelius. Şi ce târg cu diavolul s-a dovedit a fi: actele pe care le prezint la trecerea frontierelor îmi identifică ocupaţia drept cercetător arheologic şi explorator, dar ar putea spune mai exact jefuitor de morminte bine îmbrăcat. Odată i-am auzit pe uigurii20 din China referindu-se la mine printr-un nume lung şi complicat, plin de fricative şi combinaţii de consoane imposibil de pronunţat, care înseamnă
devoratorul de poveşti.
Asta este ceea ce sunt, ceea ce am devenit: cineva care caută în resturile altora şi cutreieră întreg pământul, săpând în locurile sale cele mai tainice şi mai frumoase şi culegându-i recolta de comori şi mituri. Devorându-i poveştile. Am desprins cu dalta secţiuni de artă