toate lumile sunt legate între ele – dacă am fugi într-o altă lume, oare aş mai putea-o găsi vreodată pe Cea Scrisă? Iar dacă Ade şi-ar croi drum cu dinţii şi cu ghearele înapoi acasă, ne-ar mai găsi ea vreodată?
Nu exista punctul E. Continuarea exact ca până acum, dar acesta este cursul pe care l-am ales în cele din urmă. Am descoperit că viaţa are un fel de cumpănă, o greutate acumulată a deciziilor luate care devine imposibil de îndepărtat. Mi-am continuat jafurile, desprinzând cu dalta bucăţi de poveşti şi vârându-le în lăzi, pentru ca un om bogat să se poată lăuda prietenilor săi bogaţi; mi-am continuat căutarea disperată, mergând pe urmele poveştilor şi dezgropând uşi; am continuat să îngădui să fie închise în urma mea. Am încetat să mai
213
privesc peste umăr.
Am făcut doar trei schimbări. Prima s-a referit la o uşă de fildeş din munţii din Africa Orientală Britanică şi la o întâlnire incomodă cu o puşcă Lee-Metford, şi s-a încheiat cu falsificarea unui paşaport şi cumpărarea de bilete de tren pentru o domnişoară pe nume Jane Irimu. Nu este necesar să repovestesc aici întreaga istorisire a întâlnirii noastre, ci doar să notez că este una dintre persoanele cele mai neînfricate şi violente din fire pe care le-am cunoscut vreodată, şi că i-am provocat fără să vreau nişte probleme teribile. De asemenea, ea are o empatie deosebită faţă de situaţia ta şi cred că te va proteja într-un mod mult mai destoinic decât am făcut-o eu. Ar trebui s-o întrebi într-o zi care e întreaga poveste.
A doua schimbare a fost să găsesc o cale de scăpare pentru voi două, o ascunzătoare pe care sper că n-o veţi folosi niciodată. Nu o voi descrie în detaliu aici – pentru cazul în care vreun ochi neprietenos şi curios ar da peste această carte –, ci doar voi spune că există o uşă pe care am găsit-o şi care n-a fost încă închisă. Am călătorit sub un nume fals ca s-o descopăr şi mi-am ars notiţele şi actele după ce am făcut-o.
Pentru întoarcerea mea întârziată am dat vina pe marea furtunoasă, şi presupun că deja fusesem atât de des absent de la reşedinţa Locke, încât nici Cornelius, nici tu nu aţi pus întrebări. Am vorbit despre adevăratul meu scop cu un singur om în viaţă; dacă vreodată vei avea nevoie de un loc în care să fugi, un loc în care să te ascunzi de ceea ce mă urmăreşte pe mine, urmeaz-o pe Jane.
A treia schimbare este cartea asta, pe care o ţii acum în mână.
(Presupunând că am legat-o între timp. Altfel, mă refer la un teanc dezordonat de hârtii dactilografiate, legate laolaltă cu sfoară de ambalat şi cu pielea năpârlită a unui şarpe zburător, pe care l-am găsit într-o lume extrem de neplăcută în care am ajuns printr-o uşă din Australia.)
Acum îmi petrec serile adunând bucăţile disparate şi rătăcitoare ale poveştii mele – ar trebui să-i zic povestea noastră –, mânându-le să
formeze o linie dreaptă şi consemnându-le cât de ordonat pot pe pagină. Este o muncă solicitantă. Uneori sunt prea epuizat după o zi de mers pe jos, fără rezultat, prin jungla amazoniană sau prin Munţii Ozark ca să scriu mai mult de o propoziţie înainte de culcare. Alteori îmi petrec întreaga zi captiv în tabăra mea din cauza vremii proaste, doar în compania unui stilou şi a foilor de hârtie, însă tot nu reuşesc să
214
scriu un singur cuvânt, pentru că sunt prins în sălile cu oglinzi ale memoriei şi nu pot scăpa (curba ca de nautil a trupului mamei tale în jurul tău; pata alb-aurie a zâmbetului ei în zorile ceţoase de pe marea Amarico).
Totuşi stărui asupra scrisului, chiar şi atunci când mă simt de parcă
aş încerca să înaintez printr-o zonă cu tufişuri de măceş, chiar şi când cerneala pare roşie ca sângele la lumina felinarului.
Poate continui să scriu pentru că am fost crescut într-o lume în care cuvintele au putere, în care curbele şi spiralele de cerneală
împodobesc pânzele corăbiilor şi pielea oamenilor, unde o lucrătoare prin cuvinte suficient de talentată ar putea încerca şi reuşi să-şi rearanjeze lumea. Poate că nu pot crede în completa lipsă de putere a cuvintelor, nici măcar aici.
Poate că simt doar nevoia să las în urmă o însemnare, oricât de rătăcitoare şi lipsită de dovezi, pentru ca un alt suflet de om să afle adevărurile pe care am depus atâta efort să le dezgrop. Pentru că
altcineva ar putea-o citi şi crede: există zece mii de uşi între zece mii de lumi şi cineva le închide. Iar eu îl ajut s-o facă.
Poate că scriu dintr-o speranţă cu desăvârşire mai disperată şi naivă: că cineva mai curajos şi mai bun decât mine mi-ar putea ispăşi păcatele şi ar putea reuşi acolo unde eu am dat greş. Că cineva ar putea opune rezistenţă uneltirilor din umbră ale celor care vor să despartă
această lume de toate suratele ei şi s-o facă stearpă, raţională, profund singură.
Că cineva, cumva, ar putea să se transforme într-o cheie vie şi să
deschidă uşile.
SFÂRŞIT
Post-scriptum
(Scuze pentru scrisul urât – oare ce-ar zice mama? –, dar sunt în mare grabă şi n-am timp să dactilografiez asta şi s-o leg ca pe restul.)
Preaiubita mea January,
Am găsit-o. Am găsit-o.
Mi-am ridicat tabăra pe una dintre insulele reci, bătute de vânturi, la nord de Japonia. Lângă ţărm se află o îngrămădire de colibe din
215
bambus şi de cocioabe din tablă ondulată care ar putea fi denumită cu generozitate sat, dar pe panta asta a muntelui nu există nimic în afară
de iarbă încâlcită şi câţiva pini uscaţi, care se agaţă vitejeşte de solul ca de cenuşă. Înaintea mea se înalţă o formaţiune interesantă: unele dintre crengile copacilor s-au răsucit, alcătuind un fel de arcadă care dă spre mare.
Dacă este văzută din unghiul potrivit, arată aproape ca o uşă.
Am găsit-o urmând poveştile: a fost odată un pescar care împăturea paginile cărţilor şi le transforma în corăbii. Vasele erau iuţi şi uşoare, iar pânzele lor erau mânjite cu cerneală. A fost odată un băieţel care a dispărut în toiul iernii şi s-a întors ars de soare şi înfierbântat. A fost odată un preot cu rugăciuni scrise pe piele.
Ştiam unde duce mai înainte de a trece prin ea. Lumile, ca şi casele, au mirosuri specifice, atât de subtile şi de complexe şi de variate, încât abia le observi, iar mirosul Celei Scrise se strecura printre ramurile de pin ca o ceaţă delicată. Soare, mare, praful cotoarelor de cărţi care se făceau pulbere, sarea şi mirodeniile a o mie de corăbii negustoreşti.
Acasă.
Voi trece prin ea cât mai curând posibil. Chiar în seara asta. Am fost atent în timpul călătoriei care m-a purtat aici, însă mă tem că n-am fost totuşi destul de precaut. Mă tem că mă vor găsi – cei care închid uşile şi ucid lumile. Ezit şi să-mi iau privirea de la uşă ca să mă uit la pagina asta, să nu mă trezesc cumva că vreo siluetă spectrală sare din umbre şi o închide pentru totdeauna.
Însă voi zăbovi îndeajuns ca să termin asta. Să-ţi spun unde am plecat şi de ce, şi să-ţi trimit cartea asta prin Cuferele Azurii ale lui Tuya şi Yuha – o pereche de obiecte folositoare, pe care le-am găsit trecând printr-o uşă din Alexandria, şi una dintre puţinele comori pe care am refuzat să o predau pe de-a-ntregul lui Cornelius. I-am dat una lui, dar am păstrat-o pe cealaltă pentru mine.
Înainte, ţi-am trimis flecuşteţe şi jucărioare – ţi-ai dat seama ce erau? Ofrandele insuficiente ale unui tată absent? Încercarea unui laş
de a zice: mă gândesc mereu la tine, te iubesc, iartă-mă? M-am temut că te vor dezamăgi, m-am temut că vei respinge darurile mele neînsemnate, demne de milă.