„Tata nu m-a abandonat. S-a întors după mine.” Gândul acesta era ca un soare mic care ardea în spatele ochilor mei, prea strălucitor ca să-l privesc fără nicio primejdie. Cât timp nu tânjisem oare după o mică
dovadă a iubirii lui pentru mine? Însă dragostea lui pentru mama, tristeţea lui egoistă fuseseră mereu mai puternice – până în ultimele momente, când nu mai fusese aşa, iar el întorsese spatele Uşii după
care tânjea de şaptesprezece ani.
„Deci unde-i el acum?” Am ezitat un pic la gândul acesta, închipuindu-mi mâzgălitura înnebunită a acelor ultime cuvinte – FUGI, JANUARY, ARCADIA, NU TE ÎNCREDE –, şi am dat înapoi.
Ce lucruri îmi spunea, oare, acel ultim capitol, pe care să nu le fi bănuit deja? Ei bine, primul: că domnul Locke ştiuse foarte bine că
tatăl meu vâna Uşi şi chiar îl angajase special pentru asta. Mi-am închipuit încăperile de la subsol ale reşedinţei Locke, cu rândurile nesfârşite de lăzi şi cutii, sălile pline de vitrine de sticlă şi etichete ordonate – câte dintre comorile acelea erau furate din alte lumi? Câte dintre ele erau impregnate cu puteri stranii sau cu magie supranaturală?
Şi câte vânduse sau dăduse el la schimb? Mi-am amintit de întâlnirea pe care o văzusem la Londra când eram copilă, licitaţia secretă de obiecte de preţ. Fuseseră prezenţi membri ai Societăţii, de asta eram sigură – cel puţin insul acela cu mutră de dihor şi păr roşcat
–, aşa că am presupus că şi Societatea ştia despre tatăl meu, despre Uşi şi despre lucrurile pe care le fura el. Şi tot Societatea trebuie să fi fost cea care-l urmărea, îl vâna, închizând Uşile găsite de el. Dar de ce, dacă
voiau comorile pe care le fura pentru ei? Sau poate că voiau să
păstreze acele comori pentru ei, apoi să sigileze Uşile ca să nu mai existe şi alte scurgeri. Le-ar plăcea asta; petrecusem destul timp în preajma bărbaţilor bogaţi şi puternici ca să le cunosc afecţiunea pentru expresii precum „menţinerea exclusivităţii” şi „crearea cererii prin raritate”.
Aproape că avea sens. Dar cine închisese Uşa mamei, acea primă
Uşă de pe câmp, cu atâţia ani în urmă? Şi Uşa din vârful muntelui? Pe atunci tata nici măcar nu era angajat de domnul Locke. Fusese o nenorocire întâmplătoare sau Societatea închidea Uşi cu mult timp înaintea misiunii personale a tatei? O dată sau de două ori, membrii ei menţionaseră un Fondator, pe un ton reverenţios – poate că Societatea
220
era mult mai veche decât părea.
Nu avea sens nici ca membrii ei să-i facă rău valorosului lor vânător de Uşi, dar ceva cu siguranţă îl împiedicase pe tata să se întoarcă. Ceva îl făcuse să mâzgălească acele ultime trei rânduri. Şi acum Societatea mă voia pe mine. „Nu vor înceta niciodată să te caute, fato.”
În spatele meu se auzi un zgomot oribil, de carne zdrobită.
M-am întors şi am văzut-o pe Jane ghemuită asupra trupului lui Havemeyer cu un ciocan de lemn şi o expresie de interes clinic. Un ţăruş de lemn curăţat de scoarţă ieşea acum din mormanul alb, cam pe unde era inima.
Jane strânse din umeri spre mine.
— Doar ca să fim sigure.
Pentru o clipă, am ezitat între oroare şi umor, dar nu m-am putut abţine: am izbucnit în râs. Era un râs exagerat, învecinat cu isteria. Jane ridică din sprâncene, însă apoi lăsă capul pe spate şi începu să râdă cu mine. Am auzit un pic din aceeaşi uşurare şi în vocea ei şi mi-a trecut prin minte că atitudinea ei de calm şi încredere în sine s-ar putea, de fapt, să nu fie pe de-a-ntregul veritabilă.
— Ai citit mult prea multe romane de groază ieftine, am mustrat-o.
Dădu din nou din umeri, fără să regrete nimic, iar eu m-am întors la săpat. Cumva, acum părea mai uşor, ca şi când ceva greu mi se cocoţase pe umeri şi apoi îşi luase zborul la auzul râsetelor noastre.
Am muncit în tăcere încă vreun minut, după care Jane începu să
vorbească.
— În lumea mea, cel mai înţelept este să tragi în orice chestie ciudată sau neobişnuită pe care o întâlneşti în pădure şi de-asta aproape l-am omorât pe tatăl tău prima dată când l-am văzut. Primul meu foc a ratat însă ţinta. Dă-mi aia încoace, dacă nu sapi ca lumea.
Lopeţile mele cu pământ se împuţinaseră şi ajunseseră să fie zvârlite la voia întâmplării; m-am trudit să ies din groapă şi Jane îmi luă locul. Vocea ei se sincroniza cu ritmul săpatului.
— A început să strige şi să fluture din mâini, încercând una după
alta vreo zece limbi. Una dintre ele era engleza; trecuse foarte mult timp de când nu mai auzisem limba engleză vorbită cu voce tare, şi niciodată de un bărbat cu pielea neagră, tatuat, care arăta ca un profesor. Aşa că nu l-am împuşcat.
Groapa trecea acum bine de talia lui Jane şi fiecare lopată cu ţărână
scotea un zgomot apos, de aspiraţie. La marginile ei, ţânţarii planau ca
221
nişte invitaţi la cină extrem de nerăbdători.
— L-am dus înapoi în tabăra mea, l-am hrănit şi am făcut schimb de poveşti. M-a întrebat dacă găsisem vreodată o altă uşă în lumea asta sau dacă auzisem ceva poveşti despre cuvinte scrise care se adevereau.
Nu, i-am răspuns, şi umerii i s-au gârbovit. Mi-a venit să-i cer scuze, dar nu ştiam pentru ce. Atunci m-a avertizat: „Uşile se închid în urma mea”, mi-a zis. „Cineva mă urmăreşte.” M-a implorat să mă întorc în lumea mea de baştină împreună cu el. Mi-a spus că ştie cum e să fii prizonier într-o lume care nu-i a ta, m-a îndemnat să mă întorc cu el.
Am refuzat.
— De ce?
M-am aşezat la marginea gropii, cu braţele în jurul genunchilor.
Fusta mea de împrumut era deja înnoroiată şi pătată fără speranţe, iar pentru un moment dezorientant m-am simţit ca şi cum aş fi fost trasă
înapoi în timp, într-o vreme când eram mică şi neascultătoare şi tot atât de voioasă, pe cât eram de neîngrijită.
Jane ieşi din groapă şi se aşeză lângă mine.