o Uşă de aici, din Vermont, ar putea să ajungă vreodată până în lumea ta.
Scoase un sunet nerăbdător, de parcă n-o interesau argumentele mele.
— Bine, dar dac-ai merge cu mine în Kenya, la uşa mea de fildeş…
Fără să scot o vorbă, mi-am ridicat braţul stâng bandajat şi l-am ţinut la nivelul ochilor ei. Începu să tremure şi să zvâcnească după
doar câteva secunde, şi după alte câteva, a trebuit să-l cobor pe lângă
corp.
— Cred că deschiderea căii de la azil până aici aproape m-a omorât, i-am spus încetişor. Şi era o Uşă înăuntrul aceleiaşi lumi. Nu ştiu cât m-ar costa să redeschid o Uşă între două lumi, dar mă îndoiesc că pot plăti preţul.
Jane expiră foarte lent, privindu-mi fix mâna care se odihnea pe pământ. Nu spuse nimic.
Se ridică brusc, scuturându-şi fusta de praf şi întinzându-se din nou după lopată.
— Termin eu aici. Du-te să ai grijă de Samuel.
Am fugit, ca să n-o văd plângând.
224
Şi Bad, şi Samuel arătau ca şi când ar fi murit şi-ar fi fost readuşi la viaţă de către un vrăjitor cu aptitudini îndoielnice. Bad – stropit cu sânge de-acum uscat, peticit cu bandaje şi cusături – se îngrămădise în pat, între Samuel şi perete, iar acum dormea cu bărbia sprijinită cu adoraţie pe umărul tânărului. Pielea lui Samuel avea o nuanţă
nesănătoasă, ca de ciupercă, între alb şi galben, iar răsuflarea lui sub pled era bolborosită şi tremurătoare.
Când m-am cocoţat pe pat, a întredeschis ochii ca nişte fante cleioase. În mod incredibil, îmi zâmbi.
— Hei, January.
— Hei, Samuel.
I-am întors zâmbetul cu timiditate, trecându-mă un fior. A scos un braţ de sub pled şi l-a bătut uşurel pe Bad pe coaste.
— Ce ţi-am spus eu? Bad e de partea ta.
Zâmbetul meu deveni mai hotărât.
— Da.
— Şi, zise el mai încet, la fel sunt şi eu.
Privirea îi era hotărâtă, ochii îi străluceau plini de căldură; să mă uit în ei sau să-mi ţin mâinile deasupra unui şemineu, în care mai mocneau câteva lemne în februarie, era totuna. Mi-am întors privirea înainte de a zice sau de a face ceva stupid.
— Îmi pare rău pentru ce s-a-ntâmplat. Pentru ce ţi-a făcut Havemeyer.
Aveam mereu vocea atât de ascuţită?
Samuel ridică din umeri, ca şi cum torturile şi răpirile erau simple neplăceri obositoare.
— Dar îmi vei explica exact ce era, desigur, şi ce sunt uşile astea care-l supărau atât de tare, şi cum ai ajuns aici fără să te salvez eu plin de îndrăzneală.
Se strecură afară de sub pled în timp ce vorbea, sprijinindu-se cu grijă pe perne de parcă ar fi avut vânătăi pe tot corpul.
— Să mă salvezi plin de îndrăzneală?
— Trebuia să fie ceva spectaculos, oftă el cu jale. Un raid la miezul nopţii, o funie azvârlită prin fereastră, fuga pe cai albi – de fapt, nişte ponei suri – ar fi fost întocmai ca-n foiletoanele noastre de aventuri.
Totul s-a dus pe apa sâmbetei.
225
Am râs pentru a doua oară în seara aceea. Şi apoi – şovăitor, în dezordine, temându-mă că Samuel fie va râde de mine, fie mă va compătimi – i-am spus tot. I-am spus despre Uşa albastră de pe câmpul năpădit de buruieni; despre tata şi mama şi cum niciunul dintre ei nu era mort sau poate că amândoi muriseră; despre Societatea Arheologică din New England şi despre Uşile care erau închise şi despre lumea care era pe moarte. Despre domnul Locke, care-l ţinea pe tatăl meu în lesă ca pe un ogar şi pe mine în colivie ca pe o pasăre.
Despre Cea Scrisă şi despre modul în care anumite persoane pline de voinţă pot rescrie existenţa. Apoi i-am spus despre moneda de argint care devenise lamă de cuţit şi i-am arătat cuvintele pe care le scrijelisem în propria-mi carne.
Pielea de sub bandajele mele era palidă şi presărată cu coji proaspete, ca o vietate rănită din lac ce eşuase pe ţărm. Samuel atinse curba zimţată a literei D din cuvântul doar, crestată în carnea mea.
— Atunci, se pare că n-aveai nevoie să fii salvată, zise el, cu un zâmbet strâmb. Strega se salvează singure în toate poveştile.
— Strega?
— E cuvântul italian pentru vrăjitoare, mă lămuri el.
— Ah.