Sigur că da, sperasem la o reacţie ceva mai admirativă, dar mă
credea, fără cea mai mică umbră de îndoială. Poate că toţi anii ăia în care îmi strecurase poveşti de senzaţie cu monştri când ar fi trebuit să
servească clienţii la tejgheaua prăvăliei îi mâncaseră creierii exact aşa cum îi zicea mama lui că se va întâmpla. Poate doar avea încredere în mine.
Samuel continuă, pe un ton nesigur.
— Întotdeauna sfârşesc singure în poveşti – vrăjitoarele, vreau să
zic –, trăind în păduri sau în munţi sau închise în turnuri. Presupun că
numai un bărbat curajos ar putea iubi o vrăjitoare, iar bărbaţii sunt mai tot timpul laşi.
Mă privi drept în faţă în timp ce termina de vorbit, cu un fel de îndrăzneală în bărbia ridicată, care spunea: „Eu nu sunt un laş”.
M-am trezit că nu puteam să articulez niciun cuvinţel. Nu reuşeam nici măcar să gândesc bine.
Peste o clipă, el zâmbi din nou, cu blândeţe şi spuse:
— Deci tipii ăştia din Societate vor continua să te caute, nu? Pentru lucrurile pe care le ştii şi pentru ceea ce poţi înfăptui.
226
— Da, aşa vor face.
Vocea lui Jane răsună dinapoia mea. Stătea în prag, încadrată de ultimele raze roşiatice ale soarelui, cu buzele strânse într-o linie sumbră. Ceva din înfăţişarea ei îmi aminti de tata şi de felul în care suferinţa îi încovoiase umerii şi îi săpase riduri pe chip.
Jane se mişcă înţepenită spre găleata cu apă ca să-şi clătească
braţele murdare de pământ şi spuse:
— Avem nevoie de un plan şi de o ascunzătoare. Se şterse şi continuă. Propun să mergem în Arcadia, numele pe care mi l-a dat tatăl tău pentru o lume ascunsă pe coasta sudică a statului Maine. Este inospitalieră şi inaccesibilă, sau cel puţin aşa mi s-a dat de înţeles, ceea ce o face un loc excelent în care să dispărem. Ştiu cum să ajungem acolo.
Vocea îi era perfect calmă, ca şi cum o lume ostilă şi străină ar fi fost o destinaţie obişnuită, precum banca sau oficiul poştal.
— Dar cu siguranţă nu trebuie să…
— January, mă întrerupse ea, nu avem bani, nu avem unde să stăm, nu avem rude. Eu sunt neagră într-o naţiune care detestă persoanele de culoare, străină într-o naţiune care detestă străinii. Şi cel mai rău e că ieşim în evidenţă – o femeie africană şi o fată metisă, cu păr sălbatic şi un braţ plin de cicatrici. Îşi ridică palmele. Dacă Societatea vrea să te găsească, o va face. Şi mă îndoiesc că domnul Havemeyer era cel mai rău dintre membrii săi.
Samuel se foi în culcuşul lui de perne.
— Dar uiţi ceva – domnişoara January nu-i lipsită de apărare. Ar putea să-ţi scrie orice doreşti, din câte înţeleg. O fortăreaţă. O uşă spre Timbuktu sau spre Marte. Un accident nefericit pentru domnul Locke.
Părea să-l bucure acea ultimă posibilitate; mârâise cam ca Bad când îi povestisem despre Brattleboro.
Chipul lui Jane se strâmbă într-un zâmbet amar.
— Mi s-a spus că puterile ei nu sunt nelimitate.
Am simţit că devin defensivă, pentru că mă cuprinsese ruşinea.
— Nu. Vocea îmi suna un pic gâtuită. Tata spune că meşteşugul prin cuvinte are un preţ. Nu pot pur şi simplu să sfâşii lucrurile şi să le cos laolaltă după propria voinţă. I-am strecurat lui Samuel o privire piezişă, iar vocea mi-a scăzut. Mă tem că nu prea sunt o vrăjitoare.
El îşi mişcă mâna astfel încât ajunse să stea foarte aproape de a mea pe pături, vârfurile degetelor aproape atingându-ni-se.
227
— Bine, şopti după aceea. Nici eu nu-s chiar aşa de curajos.
Jane îşi drese glasul destul de evident.
— Ca să reluăm, va fi o provocare să ajungem acolo. Avem de străbătut două sute şi ceva de kilometri fără să fim recunoscute sau urmărite şi nu dispunem de prea mulţi bani pentru asta. Mă tem, spuse ea zâmbind încordat, într-un fel care-mi dădu fiori, că domnişoara Scaller va trebui să se obişnuiască cu un stil de trai destul de diferit.
Asta chiar mă duru.
— Am călătorit un pic, să ştii.
Avusesem bagaje cu numele meu ştanţat pe plăcuţe de alamă; paşaportul meu arăta ca un roman de buzunar cu paginile adesea răsfoite.
Jane râse. Nu era un sunet prea vesel.
— Şi în toate călătoriile tale, ai petrecut măcar o noapte într-un pat pe care ţi l-ai făcut singură? Ai gătit măcar o masă? Ai văzut măcar vreodată un bilet de tren de clasa a doua?
N-am spus nimic, condamnându-mă singură, ci doar m-am uitat urât la ea.
— O să dormim în pădure şi o să ne rugăm de oameni să ne ia şi pe noi în mijlocul lor de transport, aşa că adaptează-ţi aşteptările pe măsură.
Nu-mi trecea prin minte nicio replică prea inteligentă, aşa că am schimbat subiectul.