feribotul şi să ne expunem privirilor curioase, şi vâsleam cu rândul spre licăririle slabe ale felinarelor cu gaz de pe ţărm.
Vâslitul, am descoperit eu, este la fel de dificil ca datul la lopată.
Până când pântecul bărcii ajunse, scrâşnind, pe nisipul aspru, palmele îmi depăşiseră stadiul băşicilor şi aproape sângerau, iar Samuel se mişca precum cineva cu câteva zeci de ani mai vârstnic. Jane părea în regulă, cu excepţia ţărânei de mormânt şi a sângelui care încă-i pătau fusta.
Ar fi trebuit să mă aştept la felul în care oamenii se îndepărtau de noi în grabă când am intrat în oraş, strângându-şi pălăriile în mâini şi bombănind. Alcătuiam o bandă neliniştitoare: o femeie neagră
înarmată, un tânăr bolnăvicios, un câine fioros şi o fată de culoare ciudată, cu haine de căpătat şi desculţă. Am încercat să-i cer uneia dintre femeile grăbite indicaţii până la cea mai apropiată gară, dar Jane mă călcă pe piciorul gol.
— Să mă scuzi, dar parcă ai zis că vom lua trenul?
Jane oftă spre mine.
— Da, dar cum nu vom cumpăra bilete, e cel mai bine să nu atragem atenţia asupra noastră. Făcu un semn din cap spre calea ferată care şerpuia la est de orăşel. După mine.
Continuă să meargă fără să aştepte vreo încuviinţare.
Samuel şi cu mine ne-am uitat unul la altul aproape pentru prima dată de la conversaţia noastră din seara trecută. El ridică din sprâncene, cu ochii scânteind de amuzament, şi făcu o reverenţă
perfectă în semn de după dumneavoastră.
Jane ne conduse la un triaj feroviar mic şi aproape pustiu, unde ne-am strecurat într-un vagon de marfă pe care scria MONTPELIER
LUMBER CO. şi am aşteptat. În mai puţin de o oră goneam deja spre est, asurziţi de zgomotul trenului pe şine, înfăşuraţi în fum de cărbune şi în praf, rânjind bucuroşi ca nişte copii sau ca nişte nebuni. Limba lui Bad flutura în vânt.
Următoarele două zile sunt înceţoşate în amintirea mea, pierdute într-o pâclă de căldură şi dureri de picioare şi teama, mereu prezentă, că simt priviri în ceafă, vânându-mă. Îmi amintesc vocea lui Jane, calmă
şi sigură; o noapte petrecută cuibărită pe un câmp plin de buruieni, cu cerul atârnând deasupra mea ca un pled presărat cu stele; sendvişuri unsuroase cu peşte cumpărate de la o prăvălie de pe marginea drumului; o parte din călătorie făcută împreună cu un fermier care
233
ducea afine la Concord într-o căruţă trasă de un catâr şi alta cu un curier poştal vorbăreţ, care tocmai îşi termina ruta.
Şi mi-o amintesc pe Jane ridicându-şi faţa în adierea vântului, în timp ce şchiopătam pe un drum fără nume imediat dincolo de graniţa statului Maine.
— Simţi mirosul? mă întrebă.
Îl simţeam: apă sărată, piatră rece şi oase de peşte. Oceanul.
Am urmat drumul până când s-a transformat în pietricele netede şi pini piperniciţi din cauza sării, paşii noştri devenind tăcuţi în lumina lunii. Jane părea să navigheze urmând instrucţiunile tatei, şi nu o hartă
sau vreo amintire a ei. Mormăia pentru sine, uneori întinzându-se ca să
atingă o stâncă cu formă ciudată sau mijind ochii şi privind în sus, la stele. Năvala ritmică a oceanului se apropia.
Am ocolit o perdea deasă de pini, am coborât pe bâjbâite un mal scund şi iată-l.
Mai fusesem la mare de zeci de ori: mă plimbasem pe plajele din sudul Franţei şi sorbisem limonadă pe coasta din Antigua; traversasem Atlanticul pe pacheboturi şi privisem cum apele se despart frumos înaintea noastră. Chiar furtunile păreau mici şi îndepărtate dinăuntrul unui hotel sau al unui corp de navă din oţel. Consideram oceanul ceva plăcut şi frumos, un fel de versiune un pic mai mare a propriului meu lac de acasă. Dar stând aici, pe marginea stâncoasă, cu valurile spărgându-se sub mine şi cu imensitatea Atlanticului fierbând precum conţinutul negru al cazanului unei vrăjitoare, părea să fie cu totul altceva. Ceva sălbatic, ceva ascuns, ceva care te poate înghiţi fără urmă.
Jane îşi căuta drumul în josul unei cărărui acoperite de licheni, ţinându-se de marginea falezei. Samuel şi cu mine o urmarăm, Bad repezindu-se înaintea noastră. Îmi simţeam plămânii ciudat de comprimaţi, pulsul luând-o la goană de nerăbdare: o Uşă. O Uşă
adevărată, materializată, prima pe care aveam să o văd de când eram un copil aproape sălbatic, care alerga pe câmpuri.
O Uşă pe care tata o lăsase ascunsă şi deschisă doar pentru mine.
Chiar şi acum, când era prins, sau închis, sau mort de cealaltă parte a planetei, nu mă abandonase. Nu pe de-a-ntregul. Gândul acesta mă
încălzi ca flacăra unei lumânări protejate de briza biciuitoare a mării.
Jane dispăruse într-o crevasă joasă şi umedă. M-am aplecat, nerăbdătoare s-o urmez, dar reapăru trăgând după ea un morman de scânduri şi de frânghie putredă, care scotea zgomote dogite. Oftă
234
puternic.
— Era prea de tot să sper că va rezista pe vremea asta, presupun. Cu ce-a mai rămas, s-ar putea să reuşim să facem să plutească proviziile pe lângă noi.
Începu apoi, metodic şi fără stinghereală, să se dezbrace.
— Jane, ce faci – unde-i Uşa?
Nu răspunse, ci doar arătă înspre ocean.
I-am urmărit degetul cu privirea şi am văzut la orizont o pată
cenuşie, zgrunţuroasă, cu petice de stânci sclipind argintiu în lumina lunii.
— O insulă? Dar cu siguranţă nu putem – n-ai de gând să înoţi până